Scrisoare neterminată către mine de la începutul anului universitar

Aş vrea să scriu ceva incredibil de profund, de plin de înţeles sau cel puţin signifiant pentru omenire sau măcar pentru mine. Incredibil cît de adaptabil poţi deveni după un timp scurt. Fascinată lipsa de comunicare autoimpusă. Iar frustrarea incredibilă pe care o simţi în momentul în care ai sentimentul că scopul tău real şi esenţial pentru care ai făcut sacrificii, nu numai tu, dar şi restul din jurul tău, pare nu nepărat intangibil ci, mai degrabă, periclitat de circumstanţe.

Momentul în care ai impresia că toţi suferă un moment de tîmpenie absolută e aproape magic. Într-o nuanţă închisă, întradevăr.

Aş face bîldîbîc dar Someşul e cam departe momentan, iar eu am o mie şi una de chestii de rezolvat.

Mă simt inaptă. Mă simt în acelaşi timp şi incredibil de puternică şi rezistentă.

Îmi place să cred că întreaga mea existenţă depinde de mine şi nu de o lume bolundă care se interferează în draci cu viaţa mea.

Oraşul ăsta îmi dă senzaţia că nu sunt nici unică, nici specială. Căminul mi se relevă ca o entitate ce vrea să fie superioară pentru că încă nu i-am desluşit toate cotloanele înţesate de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi alte specii. Îmi pasă mult prea puţin de asta. Nu oraşul, nu căminul sunt impedimentele mele principal ci eu însemi.

Dacă la începutul fiecărui an scriu o listă de dorinţe, eu pentru mine, o listă ce n-o recitesc decît la începutul următorului an, atunci vreau să scriu şi acum o listă. 

Peste cîteva luni, am scris asta:

Eu sunt cea mai fragilă fiinţă pe care o cunosc. Am plîns mai mult în ultimele unsprezece luni decît în restul de 18 ani. Am plîns liniştit, cu lacrimile şuroindu-mi firesc pe obraji. Am plîns cu hohote, aproape sughiţînd. Am plîns atît de mult încît mi-am spălat fiecare bucăţică din chip. Am plîns pînă sarea din lacrimi  mi-a rănit colţurile ochilor. Am plîns în stradă, în pat, în baie, pe autocare, dimineaţa, la prînz şi seara şi-mi repetam obsesiv în gînd ce fiinţă slabă sunt eu.
 Sunt o păpuşă din o mulţime de kilograme de carne ce plînge.
Sunt demnă de plîns cînd nu plîng şi-mi văd sufletul mistuit. Şi atunci plîng de-adevăratelea că poate, poate o să-l sting.
Sunt  păpuşă ce ascultă Marilyn Manson şi scrie, ca o ratată autentică, jelania ei mult mai puţin artistică decît Jelania Inorogului scrisă de Cantemir. Sunt o caricatură de păpuşă ce e de oţel cînd vine vorba de ceilalţi, de ajutarea lor, de încurajarea lor, şi de cîrpe cînd e vorba de sine înseşi.
Sunt păpuşa ce acceptă uşor celelalte păpuşi. Indiferent dacă ele sunt păpuşi voodoo, păpuşi bizare, păpuşi pretenţioase de porţelan, matrioşka, din şosete, pe lingură, marionete sau alte soiuri.
Dar le iubesc.