vineri, 24 octombrie 2014

discrepanţă

mă gîndeam la un titlu idiot care să redea o boemitate a sufletului meu ipocrit.
sunt la fel de boemă ca un peşte de sticlă pe un televizor.
mă pierd în zilele şi mai ales în nopţile care se scurg monoton în acţiuni repetitive şi seci, ceeea ce mă face să nu mai fiu conştientă de unicitatea lor şi pe care le amestec într-un vîrtej de senzaţii care ar putea să descrie o noapte anume la fel de bine cum ar descrie toate nopţile dintr-o săptămînă sau o lună.
Crucified Barbara - The Midnight Chase.
Timpul nu mai e fluid. Timpul pentru mine e o bucată de elastic. E anormal.
Sunt atît de obosită încît am senzaţia că pînă şi somnul mă oboseşte. Mi-e groază de iarnă.
Vreau să văd un cimitir. Mi-e dor de liniştea morţilor ce se descompun nevăzuţi.
Oare dacă un lucru care are loc în timp ce tu nu-l conştientizezi e cu adevărat inexistent în domeniul tău de cunoaştere?
Dacă pur şi simplu el dospeşte în noi dar limitarea noastră umană îl blochează pur şi simplu atunci el încetează să existe doar aparent.
Sună idiot şi deloc coerent, dar parcă mi s-a mai lămurit mie în minte.
Mă macină un dor. Mă macină dorul de ignoranţă, de închistare într-o zonă de confort care să nu mă împingă în zonele pline de nămol gri, lipicios, decadent în simbolistica lui şi care mă împinge să gîndesc sau să conştientizez.
Am încetat să mă mai compar cu alţii pentru că-mi făcea rău. Am început să mă raportez doar la mine însemi, la designatul esenţei al cărei original, mi-e teamă, după lungi căutări defapt nu este.
Sunt specială. La fel ca toată lumea.
Sunt ferm convinsă că dacă ar fi să fac o bază de date, aşa cum nu ştiu face, în care să dau coduri fiecărui atribut pe care fiecare îl găseşte caracteristic în sine şi care îi conferă unicitate, aş putea demonstra că defapt există un număr finit de elemente care doar se permită şi că noi suntem doar copii ciopîrţite şi rearanjate dintr-un adn iniţial.
Personal, impersonal, nepersonal.
Persona.
Să ne cadă dracului toate măştile, toate straturile slinoase de artificialitate pe care ni le naturalizăm ca şi cum ar fi normal.
Impunem convenţii ca să creem o stare de aparent normal, de aparteneţă la ceilalţi, pentru că ne împărţim măştile, nu le păstrăm pentru sine.
Ne-ar fi atît de frică.
Ne e frică de nebuni. Ne e frică ca dracu' de cei care nu se supun aceloraşi reguli ca şi noi. Ne e frică de faptul că ni s-ar putea face rău. Ne e frică de linia aia de ignoranţă după care se află tenebrele şi tentaculele.
Ne e frică să admitem că noi zacem într-un întuneric autoimpus. Călduţ, comod, repetitiv în care timpul e fluid.
Şi apoi mirosim rădăcinile trandafirilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu