Acasă

''Ce dracu se întîmplă pe trenul ăsta?''
Timpul se dilată parcă din ce în ce mai agresiv.
Te aştept acasă.
Te aştept măcinată de zeci de senzaţii ce se întrepătrund şi mă neliniştesc.
nici nu ştiu ce să mai zic.
doar vino şi tu acasă.

Frumoşi

Încep să-nu-mi mai dau seama dacă vreau să dilat timpul sau să-l contractez în interiorul minţii mele.
Nu ştiu de ce mai am nevoie în afară de calm şi linişte.

Aş vrea să te ucid. Să vă ucid pe toţi ca să rămîneţi tineri mereu. Doar eu să hălădui prin viaţa care va rămîne fixă.
Să trec prin timp şi să mor şi eu atunci cînd în sfîrşit ni se vor sincroniza vieţile.
Şi vom fi doi morţi frumoşi şi egali în toate.

Ne vom descompune în lumină şi ne vom contopi într-un singur glob luminos, iar tot ce ne-a separat vreodată prin carne şi sînge se va spulbera în neant şi noi vom recrea prin noi androginul. Şi vom fi totul. Şi toată plăcerea se va scurge prin pulseurile luminoase pentru eternitate. Şi toată durerea se va dizolva.

Vom fi doi morţi frumoşi înveşmîntaţi în giulgiuri de lumină care ne vor fi strîns legate în jurul trupurilor nostre lipite, atît de strîns că ni se vor rupe oasele şi ne vor străpunge carnea, ni se vor suprapune mîinile, picioarele, chipurile, organele genitale. Vom fi două corpuri zdrobite în unul. Vom fi uniţi într-o îmbrăţişare eternă.

Vom fi doi morţi frumoşi cu chipurile galbene şi cu petale de flori drept aureole. Spiritele noastre vor cînta la harpe şi nu ne vom mai putea săruta vreodată căci vom trece unul prin celălalt ca două firicele de fum de ţigară ce se întrepătrund.

Vom fi doi morţi frumoşi, şi tu ştii asta.
Vom fi două amintiri ale lumii.
Vom fi propriile noastre amintiri.

sîngele meu nu mai e roşu.

sîngele meu a încetat să mai ţîşnească din vene, şi acum se scurge încet, liniştit, cumva plictisit şi el să îşi manifeste prezenţa.

sîngele meu nu mai e roşu. sîngele meu e acum multicolor şi se scurge într-o baltă murdară de ROGVAIV.

unghiile mele au încetat să mai fie ale mele. acum ele sunt ale sîngelui care picură pe podea. mă striveşte camera şi croncănitul ce se strecoară pe geam mă întristează. petele negre se dizolvă în gri.

cerneala se scuge şi ea.

de sub dicţionarele mele se ivesc bălţi negre care se preling pe birou.

încheieturile mele sunt un izvor de culoare. de viaţă.

iar creierul meu e o închisoare a tururor demonilor plagiaţi şi furaţi de prin cărţi. din cerneală şi hîrtie. origami de amintiri.

şi cu toate astea nu-mi amintesc toate contururile.

mi se sfîrşeşte sîngele care acum curge chiar şi mai lent. mi se sfîrşeşte răbdarea o dată cu el.

mi se sfîrşesc amintirile. se sfîşie între ele, încolăcindu-se în jurul demonilor. nu-mi mai amintesc nimic.

mi-au sfîrtecat memoria. mi-au sfîrtecat fericirea.

şi demonii se transformă în cerneală şi încep să se scurgă din creştetul meu, prelingîndu-se în sînge.

nu mi-a mai rămas nimic în afară de curcubeul care se pătează cu stropi negri.

şi a încetat să curgă.

call my name when you care

Îmi admir lenea cu care scriu. De regulă atunci cînd aş putea face ceva mult mai productiv. Sau cînd sunt în mijlocul a ceva productiv.
Sunt singură înconjurată de zgomote fie de afară, fie de deasupra mea, fie din boxele laptopului.
Să ne sanctificăm cu dinamită. Să desenăm picturi abstracte cu proprii noştri creieri pe pereţi. Hai. Să murim deseară cu un rînjet macabru pe buzele ce ard. Hai să lăsăm totul ce e material la o parte, toată arta, ştiinţa, cultura, filosofia, ştiinţele, toate chestiile astea pe care le fîlfîim unii la alţii şi ne ridică în slăvi aşa-zisul intelect superior.
Hai să ne gîndim că n-ai mai mîncat de trei zile decît două coji de pîne, vreun litru şi jumătate de apă şi-ai rămas şi fără ţigări. Te-au dat afară din cămin c-ai început să ciopleşti agresiv cu un cuţit cablul de la gaz. Hainele de iarnă îţi sunt acasă, acolo de unde mama naibii provii şi n-ai un leu în blugii evazaţi şi rupţi pe care-i porţi.
Telefonul ţi l-a furat în club acum o săptămînă. N-ai net.
Eşti gol, flămînd, însetat, în sevraj şi ţi-e frig ca dracu. Şi n-ai net.
Te rog reaminteşte-mi de estetica urîtului. Povesteşte-mi de Rembrant şi Bosch . Explică-mi teoria din Caietul albastru. Te rog spune-mi cum îţi hrăneşti spiritul cu teoria relativităţii şi paradoxul pisicii lui Schrödinger. Arată-mi aplicativitatea silogismelor. Vorbeşte-mi de ceva mai înalt decît foamea ta, decît setea şi gerul care-ţi trec prin cîrpele cu care eşti îmbrăcat.
Arată-mi cum mintea conduce şi trupul e doar o unealtă iar noi suntem superiori animalelor.
Arată-mi că nu eşti un animal guvernat de instincte şi că eliberarea vine prin educaţie şi cizelare şi alte adevăruri ideale.
Şi atunci cînd o să ne sanctificăm cu dinamită nu ne va mai fi nici foame, nici sete, iar spiritul va fi liber de toate prostiile astea. De toată goliciunea plinului de carne.
Am uitat cît de cinică sunt.
Şi poate nici nu era aşa rău.