duminică, 7 decembrie 2014

call my name when you care

Îmi admir lenea cu care scriu. De regulă atunci cînd aş putea face ceva mult mai productiv. Sau cînd sunt în mijlocul a ceva productiv.
Sunt singură înconjurată de zgomote fie de afară, fie de deasupra mea, fie din boxele laptopului.
Să ne sanctificăm cu dinamită. Să desenăm picturi abstracte cu proprii noştri creieri pe pereţi. Hai. Să murim deseară cu un rînjet macabru pe buzele ce ard. Hai să lăsăm totul ce e material la o parte, toată arta, ştiinţa, cultura, filosofia, ştiinţele, toate chestiile astea pe care le fîlfîim unii la alţii şi ne ridică în slăvi aşa-zisul intelect superior.
Hai să ne gîndim că n-ai mai mîncat de trei zile decît două coji de pîne, vreun litru şi jumătate de apă şi-ai rămas şi fără ţigări. Te-au dat afară din cămin c-ai început să ciopleşti agresiv cu un cuţit cablul de la gaz. Hainele de iarnă îţi sunt acasă, acolo de unde mama naibii provii şi n-ai un leu în blugii evazaţi şi rupţi pe care-i porţi.
Telefonul ţi l-a furat în club acum o săptămînă. N-ai net.
Eşti gol, flămînd, însetat, în sevraj şi ţi-e frig ca dracu. Şi n-ai net.
Te rog reaminteşte-mi de estetica urîtului. Povesteşte-mi de Rembrant şi Bosch . Explică-mi teoria din Caietul albastru. Te rog spune-mi cum îţi hrăneşti spiritul cu teoria relativităţii şi paradoxul pisicii lui Schrödinger. Arată-mi aplicativitatea silogismelor. Vorbeşte-mi de ceva mai înalt decît foamea ta, decît setea şi gerul care-ţi trec prin cîrpele cu care eşti îmbrăcat.
Arată-mi cum mintea conduce şi trupul e doar o unealtă iar noi suntem superiori animalelor.
Arată-mi că nu eşti un animal guvernat de instincte şi că eliberarea vine prin educaţie şi cizelare şi alte adevăruri ideale.
Şi atunci cînd o să ne sanctificăm cu dinamită nu ne va mai fi nici foame, nici sete, iar spiritul va fi liber de toate prostiile astea. De toată goliciunea plinului de carne.
Am uitat cît de cinică sunt.
Şi poate nici nu era aşa rău.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu