În pădure la băneasa

Veta - Timpuri noi

Cîteodată mă întreb sincer cine citeşte ceea ce scriu şi motivaţiile aflate în spatele acestei acţiuni. Oricare ar fi aceastea, probabil mila ar fi una din ele.
Am tot vrut să scriu. Am vrut să debitez ceva concret şi coerent, dar n-am fost în stare din pricina înotului meu disperat printre litri de cafea şi cursuri şi musafiri şi oameni ciudaţi.
Ce ciudat se lichefiază timpul. Nu mai bag în seamă zilele. S-au transformat în deadlineuri.
Surprinzător e că nu am încă fire albe, ci doar blonde camuflate-n verde.
Ce frumos era acum cîteva veri, cînd stăteam singură în întuneric în nopţile sufocante şi ascultam la Radio Romînia Cultural teatru radiofonic şi Discuri de 5 stele. Atunci nu mai era nimeni şi nimic şi nu era nici măcar durere în singurătatea mea. Sau vorbeam cu Andrei pe Massenger ore şi ore despre toate şi nimic, şi ascultam jazz şi funk şi psihedelic. N-am mai vorbit cu el de aproape doi ani. Mă gîndesc şi mai întreb cunoscuţi dacă mai ştiu cîte ceva de el şi mă gîndesc dacă el îşi aminteşte de insomniile comune la fel dragăstos cum îmi amintesc eu. Probabil că nu.
Ştiam de pe atunci că e frumos. Că va rămîne frumos în amintirea mea. Era un soi de ritual păgîn, modern, inconştient, de amplificare a solitudinii.
Şi toate ceaiurile băute seara cu romane.
Aseară ascultam iar radio, cu ochii bandajati în eşarfa verde, şi nu mai exista nimic altceva. Nici măcar camera de cămin. Nici lumina neonului, nici vecini care se tîrăsc cu dinţii de podea, nimic.
Eram singură în mine şi eram învăluită de vocea ce prezenta emisiunea.

Sfinx - Intr-un cer violet