Observaţii.

Am avut revelaţia, după mulţi ani de somn iraţional şi ignorant, că sunt scrise pe plicul în care-i vîrîtă plapuma chestii de genu': on top, hot night şi love affair. Ceea ce m-a dat pe spate. Bine, nu literalmente, dar totuşi.
Mi se întîmplă să detectez destul de rapid cunoscuţii pe stradă. Pentru că în general încerc să înghit toate neregularităţile peisajului. De exemplu o filială a Ministerului Sportului şi Tineretului lîngă care se etalează splendid un fast-food. În capul meu zbîrnîie un clopoţel.
Toate magazinele, magazinaşele şi prăvăliile sunt aleatorii. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar mă gîndesc că, undeva, o sală de forţă, fitness etc se află faţă-n faţă cu o şaormerie. Salon de epilare lîngă Spitalul de Oncologie. (p.s. epilare inghinală). O asociaţie pentru prevenţia alcoolismului poate că are sediul lîngă o tutungerie. Magazinul de lichioruri e vizavi de Universitatea Tehnică. Crîşma din spatele bisericii (sau crîşmele aşezate strategic de jur împrejurul ei). Deşi ştiu că probabil n-a fost gîndit de cineva sistemul ăsta de asocieri, aşa cum le fac eu, ci probabil din considerente economice, de marketing, financiare ş.a.m.d. e cel puţin bizar de remarcat ce frumos se leagă între ele. Ce poveşti pot ieşi de acolo. Ce poveşti au fi ieşit.

Eu o iau mereu cît mai pe străduţele pietonale. Trec mereu pe lîngă o agenţie de turism în care n-aş intra niciodată. Fie pentru că nu-mi inspiră încredere Comic Sans-ul cu care îşi etalează ofertele din Tenerife, fie pentru că n-am un sfanţ pentru aşa ceva, fie nu sunt deloc curioasă. Dar mă gîndesc că cineva tot merge acolo. Şi mă gîndesc care ar fi circumstanţele care a determina pe cineva să meargă fix la agenţia aia. Prin ce asociere de idei ajungi în maţele oraşului, pe o străduţă fără nume şi intri exact acolo? Şi de ce?

Un restaurant de fiţe din care o dată recunoscusem o bucată cîntată de Miles Davis. Excelent.
N.B. M-am simţit mîndră de mine. Mi-a dispărut entuziasmul cînd am realizaz că n-am cui mă lăuda, că nu erau cunoscători de jazz la-ndemînă.
Atît doar că probabil ar fi fost necesar să donez sînge de vreo 4 ori şi să schimb bonurile ca să-mi permit să mînînc vreodată acolo. Şi m-am gîndit că există totuşi oameni care o fac. Oameni care deşi au în posesie tot două mîini, două picioare şi (minim) un cap nu sunt fascinaţi de vitrinele restaurantelor şi crîşmelor de lux, ci intră cu maximă încredere acolo, ştiind că ei pot să-ţi plătească prînzul din trei momiţe de berbec sote şi două fire de lemongrass cu un pahar de vin obscur celebru din Franţa, Valea Rece, Bruxelles sau dracu ştie de unde la suprasuprapreţ.

Ce mama dracului de oameni sunt ăia? Şi de ce? Prin ce greşeală genetică ajungi copil prost de magnat? O fi mîncat vreodată la cantină? Ştie care e forma de viitor simplu de la verbul a avea? Are ghiuluri sau plete? Ar avea vreo vagă bănuială de cum e viaţa la cămin? Oare are habar că bulangiu' ăla ce cîntă e Miles Davis?

Bine, întrebările mele sunt legate strict de universul meu limitat de cunoaştere, lipsit de viitor şi de om care echivalează o masă mai mult decît festivă cu ceva comandat.

Tipa care nu zîmbeşte niciodată.
O ulcică ce odată conţinea două ouă şi ceea ce presupun eu că au fost patru degete de apă a făcut poc din pricina anterioarelor patru degete care s-au volatizat. Unul din ouă s-a ţinut tare pe poziţii, iar celălalt s-a sinucis kamikaze, împroşcîndu-şi conţinutul pe toţi pereţii. (Vreau să bag o glumă prostă cu contextul social actual, dar mă abţin). Am întrebat neostenit de proprietarul celor două ouă.
Am descoperit fostul proprietar ca fiind tipa care nu zîmbeşte niciodată. Dar a început să rîdă de-a binelea o dată cu nararea mea. De ce doar atunci? Şi de ce m-a impresionat aşa puternic? Ştiu că aveam îndoieli cu privire la potenţiala origine extraterestră a ei, dar atunci de ce am fost aşa uimită cînd a rîs?

Ştiu, nu-i o poveste prea grozavă ce scriu eu aici, dar cred că undeva se află şi ceva logică.