Aripile mele au căzut.

Mi s-au desprins aripile care demult stăteau prinse cu holşuruburi şi se agăţau de obiectele din casă. Cutia care zace în mine îţi revarsă conţinuturile în mine, otrăvindu-mă. Poate bînd cupa m-aş otrăvi îndeajuns ca să leşin în inconştenţă cu o ultimă iluzie, halucinaţia speranţei ce se tîrşeşte dezgustată privind la stîrvul meu.
Stîrvul meu fără aripi.
Mă simt atît de mică şi goală de conţinut încît îmi vine să zvîrl cu hohote goale de jur împrejur ca să-zbrîrnîie în urechile tuturor: Mă vedeţi? şi viermii ca mine trăiesc! Dar eu sunt un vierme care ştie că nu-i decît un vierme! O larvă de cadavru!
Toată încrengătura asta de nervi,sînge şi oase, de carne moale şi flască, toată arhitectura divină, creată sau autocreată nu înseamnă nimic atunci cînd toate celelalte arhitecturi sunt mai măreţe, mai ingenioase, mai luxoase, mai primitoare. Orwell zicea că toate animalele sunt egale dar unele sunt mai egale decît celelalte.
Un strigăt mut din gîtul uscat şi iritat ce nu va ajunge niciodată mai departe de ochii-mi.
După ce mi-au căzut aripile am început să aştept momentul în care viaţa mea va începe. Momentul cînd, deparazitat de arhitectul divin, voi începe să simt şi să trăiesc viaţa ca pe o piesă de Bach care curge şi nu se mai opreşte. Dar am fost egoistă. Atît de egoistă încît să sper că mizeria mea va începe. Concertul existenţei mele nu a început să învioreze trecătorii muţi şi surzi, nici plantele moarte de pe caldarîm, şi, cel mai important, pe mine însumi.
Nişte sunete scrîşnite întrerupte adeseori, de un elev stîngaci, lăsîndu-mă în contemplare neputincioasă. Căci fără aripi nu poţi pleca nicăieri prin spaţiul-cupolă.
Egoismul meu a fost măcinat de rugină. Mediocritatea m-a ucis înainte ca eu să exist. Înainte ca arhitectura sufletului meu să existe. Trebuia să fi ştiut mai-nainte, cînd am văzut ieftinătatea materialelor din care am fost încropit. Poleiala m-a orbit. Mie nu mi-a rămas decît să mor în mîzga călduţă a resemnării şi mulţumirii de sine. Ceilalţi viermi o fac fără să se gîndească prea mult. Eu trebuie să scutur cît de tare pot cutia cu otravă, ca să mă dizolve şi să mor, minţindu-mă că a fost un accident, şi atunci toţi ceilalţi vor fi trăind veseli mai departe, în mizeria lor călduţă.
Arhitectul divin şi-a bătut joc de mine. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-mi sudeze aripile, nu m-ar fi stropit cu o poleială mincinoasă sau nu m-ar fi lăsat să privesc dincolo de ea. Aş fi fost o arhitectură completă şi satisfăcută. Dar aşa?
Sunt un vierme cu conştiină de sine. Sunt Unul fără aripi. Sunt cel ce doreşte să soarbă toată otrava.