duminică, 27 decembrie 2009

Pentru muza mea, Andreea: VISUL



Marmură neagră. Neagră ca sîngele ce se strecoară printre crăpăturile podelei.
Îmi trec palmele peste ea şi strîng în adînciturile amprentelor mele adn necunoscut. Degetele se impregnează cu sînge vîscos şi rece.
Îmi trec apoi degetele peste solzii roşii ai şopîrlei ce zace fără suflare pe pluta din mijlocul mării unde stăm şi noi acum.
Apuc alene mînerul sabiei ce zace liniştită lîngă mine. Mă întreb care a fost nesăbuitul care m-a salvat?
Prostule...mă gandesc la el ca la un imbecil. Cum de a îndrăznit să strice luni de căutări şi planuri pentru a-mi creea moartea perfectă?
Mă ridic şi contemplu peisajul ce mi l-am ales drept piatră de mormînt: munţi plumburii, marea verde, si ciorile zgomotoase. Aşi fi preferat vulturi, ca să mă sfîrtece direct, fără menanjamente, de îndată ce nu mai am aer sau sînge de vărsat.
-Cretinule. De te prind o să vrei să te fi ucis balaurul ăsta înainte.
Îmi înmoi părul in sîngele bestiei ca să-l ardă. Să ardă pîna cînd nu mai rămîne decît o amintire.
Deşurubez cerceii de aur şi îi arunc în apă, n+am nevoie de chestii inutile. Sfîşii rochia îmbibată cu apă sărată şi sînge de monstru. S+a dus naibii albul ei virgin.
Sar în apă şi mă scufund încet... în adînc...tot mai adînc...tot mai negru...
Simt, parcă din departări cum ceva izbeşte apa, şi o tulbură... şi leşin.
Deschid ochii şi tuşesc violent. Parca m-aşi fi înnecat cu mărul încă o dată. De ja vu.
Primul lucru care mi se lipeşte de retină e cerul învolburat. Doamne ce frumos e!
Apoi chipul lui. Are ochii întunecaţi şi perverşi. Îmi dau seama de asta vazandu-l cum îsi mişca privirea expertă pe pielea descoperita.
-Scuză-mă...Dacă nu te întrerup cumva, aşa ca din întîmplare...
-Te-ai trezit...
-În mod regretabil da. Oftez. Dar presupun ca nu ştiai de planurile mele de sinucidere.
-De ce vrei să mori?Mă fixa cu ochii lui hipnotizanţi.
-De pildă.
Am tăcut. Nu voiam să-i mai aud glasul. Mi-era frig. Şi frică.
-Unde stai?
-Nicăieri.
-De ce eşti aşa irascibilă?
-De ce pui atîtea întrebări?
A tăcut el de data asta.
-Poţi măcar să-mi mulţumeşti.
-Mi-ai prelungit existenţa mizeră cu înca nişte clipe. Mersi.
-Cine eşti?
Am rămas mută.
-Nu ştiu.
-Poftim? Vorbeşte mai tare.
-NU ŞTIU!
-Nu ţipa, aud bine.
-N-aşi zice.
-Eşti rea.
-Ştiu.
-De ce?
-De pildă.
-Nu renunţi nu-i aşa?
-Probabil.
-Ştii cine sunt eu?
-Ar trebui să mă intereseze?
-Nu.
-Atunci taci.
-Nu.
-Bine.
M-am ridicat şi mi-am trecut mîna în păr. Mă rog, ce-a mai rămas din păr.Strîng în pumni demnitatea ce-a rămas sub forma lanţului de argint din jurul gîtului.
-Ce vrei?
-Acum? Să ştiu cine eşti.
-La ce bun?
-N-am altceva de făcut oricum.
-Cum ai ajuns aici?
-Schimbăm rolurile?
-Prefer să taci.
-Ştiu.
-Cum ţi se spune?
-Nu ştiu.
-Îţi baţi joc de mine.
-Încerc totuşi să mă abţin.
-Nu-ţi prea iese.
-Dinpotrivă.
-Mi-e greu să cred.
-Mi-e indiferent.
-Cine eşti?
-Ce-ţi pasă?
-Mă interesezi.
-De ce?
-De pildă.
-Cine e rău acum?
Îmi zîmbeşte.
-Eşti frumoasă.
-Minţi prost.
Tace. Îşi întoarce privirea şi se holbează instinctiv la bustul meu. Remarc o umbră de dezamăgire în privirea lui.
-Ştii şi tu că minţi.
-Nu-ţi scapă nimic nu-i aşa?
-Încerc. Acum răspunde-mi.
-Sunt eu. Ce vrei mai mult să ştii?
-De ce m-ai salvat.
-Poate te iubesc.
-Ţi-am spus deja că minţi prost.
Oftează.
-Poate nu mint.
-Iar o faci.
-Eu sunt Sebastian.
-Şi ce propui?
-Ai vrut să ştii cine sunt.
-Bine.
-Am 17 ani. Te-am găsit în visul ăsta şi am vrut să te salvez.
-Proastă inspiraţie.
-Sau nu.
Îi ating chipul şi-l privesc în ochi.Doamne ce frumos e nemernicul! Ce buze! Ce ochi!
Îmi întorc privirea.
-Ce vrei?
-Să-mi spui cine eşti momentan. Mă fascinezi.
-De ce?
-Răspunde-mi. Te rog.
-Nu am nume. Sunt doar fantasma minţii tale. Spune-mi cum vrei.
-N-am inspiraţie.
-Pune atunci un nume stupid ca Alina, sau Yuki sau....
-Lempia.
-E întradevăr cretin.
Zîmbeşte din nou.
-Înseamnă iubire.
Amuţesc. Cred că e nebun. Ce vrea de la mine?
-Pe ce limbă?
-Finlandeză.
-Nu-mi place. E siropos.
-Nu-mi prea pasă. Dar dacă nu-ţi place îl schimb. Vampa sună mai bine?
-Da. Ce înseamnă?
-Flacară. Ca cea din ochii tăi.
Îl privesc cu ciudă. Mă gîndesc cum de a aterizat în visul meu.
-Ce cauţi aici? Ăsta nu-i locul tău, e oaza mea.
-Nu ştiu. M-am trezit ca te văd întinsă pe chestia asta şi un balaur sau aşa ceva deasupra ta.
-El era amantul din visele mele.
-L-am ucis. Îmi pare rău.
-Va reveni mîine noapte, la fel de viu.
-După aceea te-am văzut cum te aruncai în apă.
-Şi între cele două ce s-a întîmplat?
-Mi s-a rupt firul.
Închid ochii. Mi-e teamă că dacă o să-l mai privesc mult s-ar putea să....Gata! scoate-ţi din cap prostiile! Sinuciderile nu se pregătesc aşa uşor.
Stă turceşte în faţa mea şi îşi ţine ochii întredeschişi. Seamană cu o felina mare şi leneşă. Îmi vine să-l scarpin după urechi.
-De ce...
-De mere.
-Eu vreau de ciocolată.
-Nu contează.
-Ce vrei?
Nu a răspuns.Probabil nici el nu ştia. Probabil căuta răspunsul ideal. Simulez un căscat.
-Ţi-e somn?
-Ar fi ironic nu crezi? Deja dormim.
-Poate eşti obosită.
-Poate doar mă prefac.
-Sau asta.
Se ridică şi mă prinde de o mînă.
-Mă laşi?
-Să...
-Asta. Şi m-a cuprins în braţe. Eşti superbă.
-Eşti prost. Şi parcă stabilisem ceva cu modul tău de a...
- Nu mint. Nu acum. Mi-a dat drumul. Voiam să nu-mi dea niciodata drumul din braţele lui. Mă simteam atît de ocrotită...
-Sunt năzbîtia minţii tale. Peste 5 minute probabil nu voi mai exista.
-Poate.
-Nu. Sigur. Ştiu precis.
-Atunci vreau sa profit de asta...
Dă să mă sărute. Nu îl las. Nu am de gînd să mă las sedusă de el.
-Eu sunt Vampa. Am 15 ani. Vin aici in fiecare noapte şi-mi plănuiesc moartea.
-Ar fi o pierdere. La cîte moduri de a muri ai ajuns?
-O mie şi ceva.
Linişte. Simt nevoia să mă răcoresc. Pare să-mi fi citit gîndurile, pentru ca din neant apare o cupă cu un lichid auriu.
-Vrei să mă îmbeţi?
-Poate. Dar nu ăsta e scopul meu.
Beau. E vin. Poate fi şi otrava, nu ar face vreo diferenţa. Oricum e doar un vis.
-E bun.
-Ştiu. Eu l-am făcut.
-Eşti superb...Strîng din dinţi. acum mă crede probabil şi mai nebună.
-Acum tu minţi.
-Eu nu mint niciodată. De asta mă urăsc şi mă iubesc oamenii. Sau cel puţin aşa îmi place mie să cred.
-Te cred.
-Eu nu mint niciodată. De asta mă urăsc şi mă iubesc oamenii. Sau cel puţin aşa îmi place mie să cred.
-Te cred.
-Mă bucur. Dar ce crezi?
-Multe.
-Eşti ciudat.
-Şi tu.
-Dar mie mi s-a mai spus. Ţie nu prea...pare să...
-Adevărat. Tu eşti prima. Şi tot tu mi-ai făcut inima să...
-Bată mai tare. Trece. Îţi garantez. Am păţit-o nu demult. Eram obsedată de el. Şi el era în limbă după alta.
-Îmi pare rău. Asta păţesc şi eu acum?
-Never say never.
-Nu o da pe englezisme te rog.
-Bine.
-Deci?
-Deci ce?
-Eşti îndragostită?
-N-aşi înpinge pînă acolo.
-Am o şansă?
-Poate.
Îi citesc pe chip o grămadă de sentimente care par să-l dezorieneze.
-Ştiu ce simţi.
-Oare?
-O să uiţi curînd totul. O să mă uiţi pe mine, o să uiţi dorinţa ce te macină.
-Şi dacă...
-Nu uiţi? Vei uita, crede-mă. Orice foc se stinge fără combustibil.
-De ce eşti aşa cinică? De ce nu vrei să-mi dai o şansă?
-Pentru că...
-....
-Mi-e frică.
-Nu te pot atinge.
-Nu fizic.
-Aşa e.
Dă să mă ia iarăşi în braţe. Îl las. Recunosc că tot ce-am spus a fost numai teatru. Îmi place mai mult decît îmi e permis băiatul ăsta.
-Vreau să te sărut.
-Ai stricat tot farmecul.
-Nu-mi pasă. Te vreau. Cinică, sinucigaşă, rea, cruda. Te vreau.
-Te repeţi. E nepermis ce vrei.
-Nu-mi pasă. De nimic.
Îl privesc în ochi. Acum înteleg ce-şi doreşte mai bine ca oricînd. M-a lovit revelaţia.
-Eşti perfect.
-Ştiu.
-Eşti visul meu. Nu exişti.
-Perfect adevărat. Acum pot să te sărut?
-Asta e dorinţa mea?
-Da.
-Fie.
Şi atunci şi-a lipit buzele de ale mele, şi răsuflarea lui a devenit a mea.
Şi trupul lui l-a înconjurat pe al meu. Şi inima lui bătea deodată cu a mea.
Şi atunci m-am trezit.

2 comentarii:

  1. very nice si foarte artistic. un vis la care spera multi sa devina realitate

    RăspundețiȘtergere
  2. sweet dreams are made of these...

    RăspundețiȘtergere