marți, 26 aprilie 2011

Şi da. Sunt vulgară, sunt prea expresivă, sunt singură şi haotică.
Îmi place să explodez în culori, să urlu prin gesturi să descătuşez nebunia din mine, să o fac tangibilă. Ochii mei sunt mari şi căprui, nu te poţi pierde în misterul lor, fiindcă sunt direcţi. Dar...
Dar ce?
Te simţi şi tu singur chiar şi-n clipele tale de nebunie tinerească. Simţi nevoia să fii rebel, să urli, să alergi prin fanteziile lumii tale ideale şi anarhiste, cu zeci de încercări, avîndu-l pe Nietzsche ca şi conducător suprem.
Crezi că lumea ta plină de excese va fi veşnică? Crezi că vei suferi de foame şi de singurătate, că obsesiile îţi vor măcina oasele, că vei putea alege?
Poţi vedea asta? Cînd vei fi constrîns să supravieţuieşti aşa cum vor ei, nu cum vrei tu.
Eu nu pot vizualiza asta complet. Poate tu eşti diferit de mine. Defapt poate e un cuvînt pus aiurea. Tu sigur eşti diferit de mine.
Demonii mei sunt frumoşi. Sunt ca nişte madone ale lui Rafael. Sunt rusoaicele superbe ale lui Gogol, pline şi rumene, dintr-o bucată. Îţi vine să-mi săruţi diavolii, şă-i posezi, să-i cuprinzi între coapse şi să le seci viaţa din ei. dar ei sunt nevii. The laugh will be on you.
Eu nu m-am îndrăgostit nicodată, iar pasiunea mi-a fost stîmpărată de realitate. Sunt pierdută într-o lume în care fantezia şi realul dau lupte crîncene, în care obiectivitatea le modelează astfel încăt ajung să se împace ca marmura şi oţelul.
Eu acum sunt fericită. Mai am puţin, şi-mi sărbătoresc încăpăţînarea, voi putea să îmi privesc proprii ochi de acum jumătate de deceniu. Sau poate mai mult.
Tot haosul se va împrăştia curînd. Vreau să-mi depăşesc condiţia, şi asta mă va face să sufăr cumplit, ştiu asta. Sunt o idealistă obiectivă, şi nu ştiu, nu ştiu de unde să încep, cum s-o dreg şi s-o-ntorc să iasă pe stilul meu.
Vreau.
Şi pentru asta sunt dispusă să mă sacrific.
Pînă aproape de final.
Ţineţi-mi pumnii şi susţineţi un copil nebun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu