vineri, 20 mai 2011

Despre oameni, greşeli şi cunoaştere.

Blogul ăsta este, va rămîne şi va fi o continuă descoperire a sinelui meu.
Am o metaforă care-mi place mult pe care-am descoperit-o pe la 12-13 ani şi care ne defineşte deeestuuul de exact: noi suntem diamante cu mii de feţe. Indiferent pe cine întîlneşti, acel cineva poate descoperi o nouă faţetă strălucitoare, întunecată, neşleufuită, limpede, zgîriată sau cum o mai fi. Dar nimeni nu va putea să le pătrundă pe toate, nici chiar tu, şi atunci mai există o alternativă: să-ţi colecţionezi propriile imagini, pierdute-n alţii.
Diamonds are a girls best friend.
Am o pisică neagră pe perete şi una albastră sub un copac violet pe o foaie. Am vreo 40 de pandantive pe care sunt dispusă să le vînd şi 18 pagini din Decalog, la ultima verificare.
Am terminat de citit Cît să-ntindem coarda? a lui David Louge, Nuntă-n cer, Torturaţi-l pe artist şi-am început Hunted. Tot am sute de cărţi de citit, şi sunt avidă. Îmi doresc efectiv să mă scufund în cunoaştere.
Dar ce mă fac atunci cînd cunoaşterea mea ar putea deveni prea profundă, prea mare, prea bizară? Cînd oamenii se simt inferiori, se sperie, te evită, pleacă, te abandonează. Rareori îşi doresc să-şi depăşească condiţia de muritori leneşi.
Mie îmi place să ,ă autoflagelez aşa. Şi destul de des, risc să par proastă cînd pun întrebări elementare.
Mai bine prost o secundă decît o viaţă-ntreagă.
Nu există întrebări bune sau întrebări rele. Ele sunt neutre ce atare, iar în educaţia noastră învăţăm că a greşi e cel mai cumplit lucru.
Nu e.
Cum ai învăţat să mergi? Sau să vorbeşti? Nu erai ca mine, în clasa a 2-a un agramat şi jumătate? Şi poate şi acum te perfecţionezi. Încă eşti corectat. E întradevăr aşa cumplit?
Nu cred.
Ca să poţi să te ridici trebuie să cazi de cîteva ori.
Invariabil.
Ca să speri, trebuie să fii dezamăgit.
De multe ori.
Dacă vrei să creezi, vei suferi.
Probat pe piele proprie.
Nu-ţi fie frică să greşeşti sau să întrebi. Ştiu, pate-ţi par o tipă optimistă, moaralizatoare şi hotărîtă.
Poate da poate nu. Dar sunt sigură că nu greşesc.
Şi ce dacă aş greşi?

Un comentariu:

  1. iti recomand,daca mai gasesti timp si pentru ea,una din cartile lui Albert Einstein-Cum vad eu lumea...
    "Dar ce mă fac atunci cînd cunoaşterea mea ar putea deveni prea profundă, prea mare, prea bizară?"...iti spun cum o sa inceapa,in primul rand,pentru ca o sa fii deschisa la orice si o sa vezi lumea diferit,ideile si gandirea ta in general o sa fie etichetate drept "excentrice" sau pur si simplu "ciudate",desi punctul tau de vedere o sa fie bazat pe explicatii si argumente cat se poate logice si clare,si asta o sa fie punctul in care iti dai seama ca nu mai poti fi tu insati cu toata lumea si ca trebuie sa-ti rezervi anumite intrebari sau chiar raspunsuri,dar hei...those who mind,don`t matter and those who matter don`t mind,grupul tau de prieteni o sa se restranga treptat,dar partea buna e ca o sa poti fi tu insati in compania lor,sau macar o parte..."partea mai slefuita" a personalitatii tale cel putin;),a da...www.postsecret.com o sa faca sa te simti mai putin ciudata

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.