am uitat cum e să fii singur

Am uitat cum e să fii singur. Am uitat cum trebuie să zîmbeşti atît de convingător încît să-l convingi şi pe prietenul tău imaginar că eşti ok. (Sper că Petrică nu va citi asta).
Aproape uitasem angoasa pe care o simţi cînd simţi cînd nu mai ştii încotro te-ndrepţi şi că singurătatea îţi macină oasele. Şi e atît de puternică încît nu vrei să-i vezi sau să-i auzi pe cei care ar putea să crape măcar fragmente din ea. Într-o tendinţă masochistă, vrei să te laşi mîncat de ea, vrei să fii umilit, zdrobit, dezintegrat. Şi n-ai nici cea mai vagă idee de ce, pentru că nu deţii cunoştinţele psihologice necesare pentru aşa ceva.
Şi nu vrei să auzi reverbrînduse în mintea ta nici un sunet în afară de muzica ta din winampul pe moarte, pentru că netul de cămin nu te lasă să asculţi jelanii online.
În schimb, te complaci jucîndu-te un joc tîmpiţel pe facebook care merge bine, sau aproape bine, culegînd necunoscuţi în lista de friends ca să-i adaugi ca vecini şi de la care să colectezi bonusuri. Vrei, la modul cel mai sincer, să-ţi bagi picioarele în tot.
Îţi bagi toate organele genitale (ce le deţii sau nu), membre ale corpului, pomeneşti tot acatistul bisericii laolaltă cu toţi davolii, sfinţii şi îngerii de care ai auzit vreodată pomenindu-se, amestecînd tristeţea cu o furie complet iraţională care te face să vrei să urlii Tarzan-style în timp ce lacrimile-ţi şuroiesc pe obraji şi flăcările îţi ies pe nas.
Aia ar fi fain. Faza cu flăcările, adică. Ar însemna că am avea un organ ce ar produce un lichid imflamabil, un săculeţ în care să fie ţinut şi un alt organ care să funcţioneze ca un cremene, ca să se aprindă. Am fi cu un pas ma aproape de mania asiatică a dragonilor. Adevărat, fără coadă şi solzi, dar e totuşi un pas înainte.
Desigur, asta ar asigura noi locuri de muncă în domeniul sanitar şi serviciilor de urgenţă. Incendiile spontane ar asigura locul de muncă pentru sute sau chiar mii de pompieri şi profesori care să predea Imfalmabiologia în şcoli.
Imaginează-ţi. Pe bune, închipuie-ţi. Ar putea apărea o industrie înfloritoare legată de asta. De la mini-extintoare de mărimea unui breloc pînă la arome pentru flăcări şi coloranţi care să facă flăcările să-ţi scoată în evidenţă ochii.
Nu-i minunat să fii trist?

Croşetat

Asta pare a fi activitatea prestată în decursul studiului individual, aka învăţat. Te simţi de parcă tricotezi un fular fără cap şi fără coadă şi te amăgeşti cu ideea că o să treacă naibii şi ceaţa din capul tău şi chiar n-o să mai ai nevoie de fularul infinit după furtuna de zăpadă din lunile ce vor urma.
Probabil că atunci o să constaţi, deprimat, că ai de croşetat mileurile pentru măsuţele de pe terasele tuturor băruleţelor infecte cu un leu paharul de suc din univers.
Consolarea provine din existenţa celorlalţi, în aceeaşi postură de ajutor de ucenic de sclav la tricotat şi croşetat, personaje care te fac să te înmoi într-o mare cu valuri de tricot unde te pierzi cu totul. Şi tu şi fularul tău.
Şi, atunci, te gîndeşti la viitorul tău luminos de comerciant de fulare infinite cu care vei da lovitura şi-ţi vei cumpăra mai multe andrele şi sculuri mai mari şi colorate şi o să-ţi angajezi ucenici de sclavi care să croşeteze pe salariul minim şi pe bonuri de lînă produsele ce vor purta parafa ta.
Şi c-o să investeşti în  marketing research ca să-ţi faci reclame şi să descoperi noi pieţe de desfacere în Canada, Germania, Alaska, Uruguai şi Caraibe. O să scoţi pe piaţă fularul revoluţionar care va schimba cu totul faţa fularelor demodate şi învechite. Fularul care va avea încorporat un dispozitiv ce va proiecta un ecran holografic cu gps şi facebook. Fularul cu încălzirea automată şi care va avea o tehnologie de tipul Smart, care îţi gestionează contul bancar şi are aplicaţii care trimite flori celui iubit automat sau care îl caută într-o bază de date a tuturor posesorilor de fulare.
Vei deveni bogat iar partenerul tău de viaţă va fi ideal pînă după noţiunea de perfecţiune şi-ţi va cumpăra flori fără aplicaţie şi care va fi un zeu sau zeiţă sau androgin divin în cadrul intim.
După care te trezeşti şocat din reveria ta şi îţi reiei munca sisifică de învăţat/tricotat..

Good night, my love!

I'm writing this while you're sleeping. Or, at least, I hope you're sleeping.
I know you probably hate me right now. Don't deny it. I know you do. I know you hate it when I'm stubborn, really do. I know that, sometimes, I might seem that I don't care. I know I asked you not to care when I'm mad. I did that in order to not get hurt every time. It's not pleasant for me either but it comforts me that you have to deal with less pain. I hate it when I damage you.
I know you miss me. I miss you too. More than you can possibly imagine. I miss like hell your smile, your laughter, your skin, your smell, your kisses. I miss knowing that you're close no matter in which part of the city you are.
I miss your presence. I really do, and thinking about that makes my heart sour. I caught myself thinking of you in moments in which I should had been attentive to something important.
I know you probably want to shout at me: What the fuck is wrong with you, woman?!
My mind is ill. Not in a kinky way, no. My mind is ill because I'd prefer sometimes to hid my desires and thoughts.And I do it, because I can't help it all the times. I usually talked much for short periods of time and afterwards I would keep a minimal contact for days or weeks or even months. I know it seems weird for you. In a way, it is.
I really try not to push your buttons. Trust me, I am.
I hate sometimes your trust in me. Actually, I hate when people trust me too much because I panic that the bar is high and I'm going to miss. I don't even trust myself so why would others trust me? Why would you trust me? And I hate betraying trust. It makes me feel even more unworthy than I am. I deserve nothing. I feel guilty for what I have. I feel weak and dumb and slow. I feel like a thief, a burglar of somebody's faith.
I'll tell you a secret that I'd told you before. When I was 9, I wanted to become a nun. Not for the sake of god or eternal life. I wanted to be isolated and never fall in love. I wanted to become smart and wise. I wanted to be alone, because i never fit anywhere. When I started for the first time to paint, no body would talk to me, because beside the fact that I was the youngest, I didn't spoke their language. When I was taking dance lessons nobody wanted to be my partner because I was weird. I liked being weird. It made me think that I might be special.
But I was the lonely one. I was the kid who stood in class and read because I felt that my place isn't there. I never found my place. Hell, whenever I though I found my best friend something external would happen and I would be alone again.
I know I'm not pretty. I never thought I was. It's hard to forget that when you have a mirror.
I think that my whole point here is that I'm truely grateful and completely undeserving of you.
But sometimes you forget to get into my shoes. I think sometimes you forget that we don't live in an utopical world and we don't share the same activities all the time and that we're different. Sometimes you forget to step out of the scene to take another role. You forget that you have to share. Or, you don't want to accept it all the times and you make me feel even more miserable. On the other hand, you never actually forgive, because if one forgives he forgets what was all about. You don't.
You constantly remind me of all my mistakes. And that's kinda like you break a bone after the other one was just healed. I try not to do that, but you don't seem to see. Sometimes I have the urge to shout horrible things at you, things that would hurt you, but I can't, because I can't actually remember what those horrible or, not horrible but unpleasent things would be. And I don't do that because I know it would be cruel to do something like that, and I know that I'd regret it.
I'm not looking to blame you. I'm not searching excuses or to make you feel guilty. I'm just stating the things from my perspective so that I can clear my head. I'm not a drama queen. And if I am, I'm not in physical form.
I just hope that someday you wouldn't have nothing to accuse me.
But, until then, good night, my love!
Sleep tight and don't let the bad bugs bite!

Restructurare psihică

Sună extraordinar de pompos. Dar, în dulcele meu stil, nu mă interesează.
Dacă te întrebi cumva ce fac, ei bine, fierb un cartof de mărimea creierului tău de o jumătate de oră. De ce fac asta la 12 noaptea dacă mîine am, cursuri de la 8 la 4? Pentru că sunt o studentă veritabilă care habar n-are să se organizeze. No, amu-i bine?
Am primit un buchet de flori furate din faţa unui bloc de către un domn foarte 'şucar' cum îi plăcea să se autodefinească, pasionat, după spusele sale, de chiromanţie, grafologie, fost agent la securitate în văărstă de 68 de ani,cu o limbă ascuţită şi dibace, un personaj cum rar ţi-e dat să întîlneşti, care mi-a zis că sunt încăpăţînată din ziua în care m-am născut, nu ştiu să mint, sunt sinceră, un om potrivit pentru o carieră la Poliţie, dar pe care n-o voi face, că sunt o mînă-spartă, că voi atinge apogeul carierei mele undeva între 42 ş 48 de ani, că e probabil să am gemeni.
Mi-a înseninat seara.
Sunt în continuare fără frigider, şi mă simt ca-ntr-un serial tîmpit cu supravieţuitori şi titluri de genul: ziua 23, tot nu avem mîncare şi suntem nevoiţi să ne mîncăm între noi, sau ceva de genul ăsta.
Sunt în punctul în care nici măcar nu mai ştiu dacă sunt obosită sau mi se pare. Şi singurul lucru pe care mi-l doresc e să fie bine.
Nu vreau să mă arunc încă de la etaj.
În principiu pentru că stau la etajul I şi, pentru că, vis-a-vis se munceşte la ceva casă şi muncitorii s-ar holba şi m-ar intimida.
Mi-am făcut prieteni noi. Oameni faini, de prin toate colţurile ţării. Oameni pierduţi în spaţiu, aerieni, visători, determinaţi, bizari, frumoşi.
Cel puţin pînă în momentul de faţă.
Am scăpat şi de Dementor de vreo trei săptămîni - patru şi am o altă colegă, ce năpîrleşte, sau cel puţin aşa pare, dar mult mai umană şi plăcută.
Mă simt ca Bear Grills după un episod în Australia cînd haleşte o ceafă de porc la grătar.