Orchestrarea haosului

 Bineînțeles, atunci când provoci sau vrei să provoci suferință nu poți decide cât va suferi într-adevăr victima sau victimele tale. Dar ce contează, când știi că toată vorbăria toxic pozitivă cu tendințe tradiționale de toxicitate e doar umplutură de spațiu auditiv și, de fapt, nu a existat decât prea puțin câte un punct de criză din care au crescut alte lucruri decât resentimente și frică? 

Evident, scrisul e colivia pe care am construit-o ca să nu mă cobor la mizerii pragmatice. Dar asta nu înseamnă că nu le gândesc. Și singurul lucru care mi-ar oferi (sau îmi închipui că mi-ar oferi) entertainment e rolul unui zeu al dezordinii și haosului. Pentru că contextul construit cu atât de multă grijă în exterior e deja reprezentarea perfectă pentru un ultim șut în coaste care să-l dezmembreze. Nu ar fi nevoie decât de Adevăr. Cine sunt eu sa susțin că dețin acest Adevăr? Sunt un monstru care a trebuit să se lupte cu demonii distorsionați ai acestui Adevăr. Și nu ar fi păcat to not spread the love? Ar fi.

Pentru că oamenii sunt ființe fragile doar până când n-au de ales, și dacă decid să-și asume răspunderea pentru pozitia lor de păduchi în părul celorlalți, pot învăța să înflorească in variantele lor autentice. Sau nu. Dar asta e frumusețea haosului și deliciul publicului. Cine vrea să supraviețuiască va trebui să lupte pentru a nu demonta întreaga sa realitate până la vidul disperării care îi va distruge. 

Cu ce drept să testez fragilitatea minciunilor? Cu același drept cu care ceilalți mi-au testat reziliența când eram și eu pe pământ, victima extenuării. De ce să nu împart, chiar și mânată de malițiozitate, bucuria redescoperii miezului tare al umanității? Ce, nu ar fi frumos să fii reprezentarea perfectă a încercărilor pe care mi le-ai vârât pe gât, o, tu, entitate amalgamată colectivă, că fiind "nu așa rele"? Să fii pedeapsa divină care doar să spună câteva fraze ce ar forța pe toată lumea să sufere și să se sufere, punându-le o oglindă sub nas pe care o urăsc, dar care îi arată așa cum sunt, cu toate fricile realizate magistral in HD - doar pentru că în loc să le stârpești când ai fi putut, ai decis că mai bine le îngreunezi și ascunzi în straturi de perlă roz până când te-au zdrobit cu greutatea lor?

N-ar fi frumos?

Aș minți dacă aș spune că versiunea asta a mea, plină de venin e ceva ce-mi face cinste. Sau că-mi stârnește vreun val de mândrie. Nu îmi provoacă vreun sentiment - doar centrul logic al creierului îmi zice că nu-i ok. Și știu că nu e ok, pentru că dacă va urăsc pe toți, asta înseamnă că încă sunteți vii și-mi pasă. Și indiferența v-ar omorî pe toți. Nu doar in proiecțiile mele psihice, doar în general. 

I do not know what broke me, but I sure as hell know how I'd break you all.

Viitoarea ta consoartă te acceptă, nu pentru că te consideră un partener bun, ci pentru că ești "good enough". Și cu prima ocazie de stabilitate, o să încerce iar să deschidă relația. Sper că ești ok cu asta. A, și vorbește într-ascuns cu un alt tip. Cred că ei numesc chestia asta "twin flame". Au vrut să fie împreună și, dacă mă las purtata de sinceritate, cred că încă vor. El e cu certitudine îndrăgostit de ea, pentru că nu vede și nu-l interesează că-l folosește fără vreo siguranță că va returna vreodată favoarea de a fi burete emoțional. A setat că mesajele să dispară, și le trimite noaptea sau oricând nu ești prin preajmă, pentru că n-are încredere în tine. Ai exprimat că "nu vrei/ nu ai chef să ai de a face cu familia ei/scandalurile". Fă cu informația asta ce vrei, dar recomandarea mea sinceră e să cântărești cu atenție dacă asta e viața pe care o vrei cu omul ăsta, specific. Ai cam 40 de ani, nu? Nu sunt omul care să creadă in timelines, dar gândește-te bine dacă vrei o relație sau doar mâța, pentru că conflictele sunt o parte integrală a tuturor relațiilor de orice natură și disponibilitatea emoțională e o componentă esențială - chiar dacă nu e același volum disponibil mereu, ea trebuie să existe. A, și începe să înveți să economisești, păreți că o să aveți nevoie in curând.

Nu ai controlat-o niciodată, stimată doamnă mamă. Doar ai transformat-o într-o mincinoasă patologică. Nu că vrea să se mărite, a și făcut demersul cu logodna. Ai traumatizat-o să-i fie constant frică de reacțiile tale la superlativ, pentru că, adevărul e, nu e că și cum păreți genul rezonabil. Nu a fost niciodată datoria nimănui să vă regleze pe dumneavoastră emoțional - tu erai adultul. Stimabil domn tată, se aplică același gând. Și am o veste: oricât o să vreți să controlați viața cuiva, singurul efect e că o să vă urască până la urmă, când o să se adune să nu se mai mintă și pe ea. Sau nu o să se adune, dar ura și triggerele vor rămâne. Dar, minciuni sau nu, o să supraviețuiască indiferent de disperarea voastră dată de lipsa de control - și voi o să muriți și cu puțin noroc, o să dispăreți cu totul din leagănul cald al amintirilor pozitive. O să fiți un coșmar urât. O amintire ce se va șterge până la indefinit. Cine știe, poate până când muriți, vă decide sa vă scoată cu totul din viața ei/lor. Poate o să-și amintească vreun student de voi cândva, dar nu și odrasla. Dacă aveți noroc și persistați, o să facă un copil pe care nu o să-l întâlniți niciodată. Tristuț, este? Recomandarea mea sinceră? Întrebați-vă dacă chiar vă iubiți copilul sau ați vrut un câine. Întrebați-vă exact cat valorează poveștile alea de "indiferent ce va fi, noi te iubim". Am încredere că n-ați avut de ales și ați învățat română, chit că ne detestați, și o să înțelegeți mesajul. Vă recomand călduros să reanalizați valorile voastre și exact cat valorează ele dacă aveți accese de furie constantă și nevoia de a impune credințele și valorile personale unei persoane distincte de a voastră. Dacă chiar vă încăpățânați să "câștigați" indiferent de ce ar însemna asta, vă anunț că, pe fond nervos, cancerul poate recidiva. Cine știe cât timp mai aveți, așa vreți să-l petreceți? Construindu-vă o imagine de zgripțuroi? 

Până la terapia care pare că e necesară, vă propun un exercițiu de imaginație: închipuiți-vă că fiica dumneavoastră e o persoană. Nu fiică, nu rudă, doar o persoană adultă, cu drept de vot, care (probabil) plătește taxe. Cu vise, aspirații și alte decizii, bune și proaste. Dar, esențialmente, o entitate distinctă. Ați urla la cineva pentru că, din motive întemeiate, nu vă răspunde imediat? V-ați lua darul de nuntă înapoi de la un cuplu pentru că au luat o decizie cu care nu sunteți de acord? Nu mai suntem în anii '80, dacă a fost vreun moment în care să începeți o schimbare de perspectivă, cam ăsta-i.

Și tu, ființă, învață să accepți durerea și că intențiile tale "bune" provin din lipsa respectului de sine. Nu o să faci pe nimeni fericit anulându-ți nevoile și interesele. De altfel, poliamoria ta ne-etică (și nu o să mă convingi niciodată că n-ai fost lipsită de etică prin caracteristica minciună prin omisiune - poți să te aperi cum vrei, noi numim asta înșelat) e doar un mod în care să umpli vidul făcut de ai tai progenitori, care te-au ținut la standarde imposibile. A fost modul tau de a avea control asupra a ceva și de a fabrica o iubire totală ce s-o înlocuiască pe cea condiționată de părinți. Prost lucru, să preferi să menții regulamente toxice decât să le corectezi. Ce nu pot să-ți iert e încăpățânarea de a fi in domeniul psihiatriei și să te absolvi de toate simptomele vizibile de om traumatizat, că acum să iei pastile auto-prescrise, de parcă amorțirea o să trateze cauza. Get some self respect, a good therapist, distance from toxicity and take a good, hard look at yourself. Because you also suck. Nu te condamn că ești un om de căcat pentru că ai ales toate mecanismele posibile de supraviețuire în mediul toxic, dar te condamn că așa ai rămas. Viața nu pedepsește, ea dă lecții și le va repeta de cate ori e nevoie până le înveți. Lasă aburelile cu multi-iubire și pune-te și învață să te accepți pe tine. Nimeni nu vine să te salveze sau să te repare. Ești, ai fost și vei rămâne singură în capul tau, indiferent cât eviți asta. Și nu o să te completeze dragostea nimănui până nu înveți că ești suficientă ție. Învăța-ți independența și dezvață-te de lucrurile care te țin paralizată în glodul existenței tale. Ai câțiva ani în care să corectezi. Pentru că dacă te încăpățânezi, o să ajungi că prietenul tau bun și minunat - și te asigur, nu vrei asta. 

Sincer, te urăsc, și poți trăi cu asta. N-o să ai de ales. Poate nu înțelegi exact cum ai fost catalizatorul distrugerii mele psihice, aia e. Toți suntem în povestea cuiva răufăcători. Sincer? Sper să-ți dea viața la șuturi în coaste și stomac până când nu te mai poți ridica de pe jos. Până o să verși și n-o să mai ai lacrimi de plâns. Că am impresia că dacă nu-ți dă muie universul, tu nu o să te trezești. 

Nimic nu m-am scos din sărite mai tare decât "mi-am dorit atât de mult să o cunoști". Nu că n-am vrut să te cunosc, nu vreau să mă fi născut în universul ăsta cu oameni că ține și your bestie, unde ființa îmi e invalidată și toate experiențele cu ea. 

Atât. Câteva paragrafe. Cât să reconfigureze regulile jocului. 

O mică orchestrare a haosului. 

M-ar face să mă simt mai bine? Mă îndoiesc. Dar faptul că există potențialitatea punerii în mișcare a dezastrului mă liniștește, chiar dacă punerea în mișcare ar fi departe de privirea mea, chiar și indirectă.