Cognitive dissonance

 Când lași furia să existe în tine, ea ia forme variate, care se plimbă în dureri fizice, furnicături, amorțeală, stomacul ca o piatră, lipsă de somn și apetit, iar gândurile obsesive nu încetează. Și, în cazul meu, începi să accepți furia pe care ai reprimat-o constant, furia sănătoasă de "nu îmi viola limitele", pentru că cealaltă persoană se simte justificată în a avea un tantrum unde anything and everything goes. All the time. Și niciodată nu își pune întrebarea dacă nu ar trebui să facă ceva în legătură cu asta. Aceeași persoană care crede că e de responsabilizarea a ce se petrece doar când îi e convenientă, altminteri e în regulă să mă încarce pe mine cu toate prostiile despre care am zis clar că nu mă interesează și nu vreau să le aud, repetând mantre toxice ce îți apasă toaaaate butoanele care îți dau trigger că apoi să poate spune "vezi, nu ești mai bună" și să te manipuleze emoțional. Așa că reprim, reprim până îmi găsesc spațiul sigur unde încep să iasă la iveală toate mizeriile strânse cu atât de multă grijă. Uneori de o cruzime și o violență care îmi provoacă reacții fizice, alteori trecând prin mine ca valurile netede ale unui râu, crăcind, până la surpare, malurile căilor mele neuronale. Și în a treia zi ele încep să se sedimenteze, scindându-mi persoana în două: cea care sunt și cea care simt. And oh boy do I fucking feel a lot. And none of it is fucking pretty. 

Furia destructivă, post prezent, adică cea pe care mi-a fost frică să o elibereze la momentul respectiv, e de fapt un cumul de furii, de încălcări ale limitelor, de imposibilitate de apărare. De autoconservare și autocontrol. Pentru că emoțiile mele sunt bune doar când sunt pozitive, altminteri asta trebuie să însemne că sistemul meu imun e în overdrive, nu?

Nu. Am, aveam și voi avea tot dreptul să fiu o persoană completă, cu tot spectrul emoțional fără să fiu șantajată pentru asta. Fără să trebuiască să meditez sentimentelor imature ale nimănui. Eu nu sunt responsabilă să vă port suferințele împlântate de părinții care n-au putut mai mult, de partenerii care v-au mințit, de prietenii care v-au folosit pe post de cârpă. Am dreptul să fiu furioasă și să acționez în consecință ca să îmi recapăt spațiul. Am dreptul de a mă bucură de respectul celorlalți, pe care l-am câștigat cu muncă, sinceritate și consecvență. Am dreptul să fiu persoana amuzantă, sensibilă și amuzantă (am mai zis?), fără să mă agreseze nimeni că nu-s suficientă. Chiar dacă, în cuvintele lui "arată, nu zice", trebuie să fii fost foarte prost să nu realizezi că acțiunile voastre de "arătat" vă arată așa cum sunteți și ce credeți și cum îi percepeți pe ceilalți. Nesiguri, într-o constantă criză - reală sau construită de voi înșivă, într-o teroare distilată de frică de abandon, disatisfacția provenită din iubirea etern condiționată de cei care n-ar fi trebuit să o facă. Nu partenerii, no no no, pentru că toate relațiile voastre ulterioare copilăriei sunt tranzacționale, au condiții de respectat de ambele părți. I'm sorry to break it to you, dar nu sunt adevărate basmele alea cu făt frumos și they lived happily ever after just by existing. 

Dar nu sunteți în stare să ieșiți din mocirla existenței voastre. O amorțiți, cu sex, minciuni, droguri și alcool, pentru că voi, în infinită voastră naivitate, credeți că așa funcționează realitatea. Că dacă vă străduiți suficient de tare să shot your nerves, ea o să dispară. O să fie mai bine, fără vreun efort, fără durere, fără intervenția voastră. Și, parțial, e adevărat. Impermanența definește existența și experiența umană. Problema e că impermanența e ciclică. O să revină, iar și iar și iar, și minciunile vor veni să-și ia tributul - și voi veți fi iarăși neajutorați în fața crizelor și a lucrurilor pe care nu le mai puteți corecta. O să fie iarăși bine. O vreme. Și tot așa până când toate deciziile voastre proaste și neasumate o să vă consume și o să fiți nedumeriți de ce vi se refuză liniștea. Pacea. Fericirea. 

Aș vrea să zic că îmi pare rău de voi, dar nu simt nimic. Nici măcar maliție. Și eu totuși vă urăsc, rețineți. 

M-am saturat de copiii neînțeleși din adulții care refuză să-i îngrijească. Cine pizda mamii voastre credeți că vrea să aibă de a face cu sinele vostru autentic când depozitați atâta bolnaviciune și minciuni? Cine, întru rațiune, vrea ca partenerul lor să fie un etern țânc, grăbit să sară în mecanisme de apărare handicapate la fiecare semn de aversitate? 

Amândoi faceți de rușine exact lucrurile pentru care ați muri doar să le aveți validate. Îmi faceți de rușine prietenii care chiar înțeleg și practică poliamoria etică, în care nu lasă pe dinafară detalii esențiale. Nu înțeleg cât de scindată e mintea voastră încât unul crede că a minți cu nerușinare despre toate aspectele esențiale vieții lor e ok și celălalt crede că totul e pe feeling și că a atins perfecțiunea, chit că e complet autist in ceea ce privește comunicarea, respectul și self-improvementul. Și amândoi aveți boundaries, și din ambele părți în completă lipsă de respect și moralitate intrinsecă față de fraierii pe care-i țineți în preajmă. Ce pula mea e cu voi? Chiar sunteți atâta de rupți de realitate și de determinați să îi prostiți pe toți că nu le vedeți? Chiar v-ați identificat atât de mult cu postura de victimă încât nu sunteți în stare să vă asumați responsabilitatea atunci când o dați în bară nașpa de tot? 

"Nu" e o propoziție completă, indiferent de sentimentele voastre. Și un "nu" poate fi frustrant, dar pentru o bună conviețuire e necesar. Pare-se că nici unul nu stăpâniți conceptul. 

Viața n-a fost niciodată dreaptă, dar nici împotriva voastră, chit că e mult mai convenabil să crezi că they are out to get you. They aren't. In fact, they don't give a shit. 

Pun pe același calapod de a privi de sus și disprețul și milă, pe care le simt față de voi. Pentru că sunteți sub-umani în ce privește competențele voastre de a fi persoane. Pentru că, în mod evident, nu sunteți. Sunteți o sumă de decizii complet aiurea care acum vă afectează viețile, și, în loc să faceți ceva despre asta, îi responsabilizări pe ceilalți cu ineptitudinea voastră. Una bucată într-o criză de neacceptare a faptului că realitatea trebuie înfruntată așa cum e, și celălalt considerând că eu trebuie să fiu at all times conștientă și interesată că e el folosit că preș și că e un animal lipsit de rațiune care n-a fost niciodată în stare să mă asculte sau să comunice ca un adult, dar care trebuie să-mi zică mie toate libidoșeniile și fanteziile spurcate în tandem cu noile interese și complimente pentru altele. În pofida faptului că eu am zis, clar și de nenumărate ori "nu" și "încetează". Amândoi, împreună, sunteți doar maimuțăreli ale valorile pe care le pretindeți a le avea. De la empatia non-existentă la lipsa compasiunii reale (în primul rând față de voi înșivă, lasă pe alții), la lipsa de respect față de partenerii, respectiv interesele voastre romantice, la comunicarea pe care o refuzați a fi sinceră, la încălcarea flagrantă a limitărilor celorlalți și a celor stabilite de comun acord. I'm terribly sorry, but all that just looks like wishful thinking. Nu îmi puteți pretinde veleități de ființe umane când tot ce demonstrați sunt instincte animalice și de supraviețuire fără perspectivă vreunei îmbunătățiri. 

Mi s-au tot băgat pe gât că "adevărul doare" când eram acuzată de varii lucruri, unele de o absurditate inimaginabilă și aș vrea cu ocazia asta să zic că pentru mine n-a durut prea mult, pentru că ar fi fost necesar să fie adevărat, nu o proiecție a fricilor tale. Nu eu mi-am înșelat sistematic partenerii, tu ai făcut-o și vei continua să o faci. Nu eu am decis să mint până în ultimul ceas, până când m-a doborât vina, tu ai făcut-o. Nu eu caut să transform orice ceartă într-o bătălie de "cine supraviețuiește, bine, cine nu, n-are de cât" în loc să rezolv problema conflictului, ci tu. Nu eu am vrut să am crize identitare și existențiale referitoare la valoarea mea, ci tu. Nu eu am trimis semnale confuze, când a fost stabilit că nu se mai poate așa, ci tu. Nu eu am vrut să continui relația, abuzivă de altfel, manipulandu-ți sentimentele și slăbiciunilor, folosindu-mi-te de frică de abandon, ci tu. Și poate nu le-ai făcut toate vrând explicit asta, dar asta nu le descalifică că fiind ok. Ai refuzat cu dedicație bolnavă să mă asculți și să mă tratezi că un egal, preferând să mă condiționezi la crizele tale constante de furie viscerală și violentă, de care, believe it or not, nu eram eu responsabilă. Și m-ai făcut să-mi fie constant rușine de mine, că să ajung într-un nesfârșit cerc vicios. 

Ca apoi să mă întrebi cu nonșalanță "de ce îți pasă". Din păcate, între iubire și indiferență, există un spectru larg de sentimente și faptul că ai tras toate șuturile posibile în sensibilitatea mea nu e de natură să mă lase momentan indiferentă. Probabil cel mai bolnav aspect îl prezintă nivelul declarativ ulterior că "îți pasă". Hai să zicem că poate, dar nu mai mult decât o curiozitate de care te-ai plictisit de mult, pentru că dacă era să îți pese, făceai vreun efort. Nu, băutul zilnic întru amorțire nu îl consider efort, îl consider choosing the path of least resistance. Poate să-ți pese, dar nu suficient încât să produci vreo schimbare. Adevărul e că tu n-ai avut niciodată nevoie de un partener, aveai nevoie de o iubire maternă necondiționată și fără consecințe. Iubești conceptul de iubire, dar pe mine cu certitudine nu. Pentru că altminteri nu simțeai nevoia constantă să determini toate lucrurile "greșite" despre mine, în speranța că voi deveni altcineva. Nu, tu ai văzut un colac de salvare și inconștient ai realizat că poate fi manipulat. Atâta doar că nu s-a conformat și a continuat să existe că entitate separată, ne-definita de vreo relație și ai luat-o ca afront personal întreaga mea existență. O sfidare a tuturor lucrurilor în care crezi și le vrei. Poate părea interesant la un moment dat, dar a devenit o sursă constantă de frustrare de ambele părți. 

Tot universul tău strâmt se plasează pe 3 picioare - familia pe primul loc, live hard die young și poliamoria ar rezolva (aproape) totul. Și, decontextualizat, poate fi o formă de a percepe realitatea înconjurătoare - astălaltă ființă eterală&imaginara pe care o detest - ascultă cu atenție că am impresia să ți se aplică și ție. Atâta doar că modul în care privim, înțelegem și experimentăm universul e modal și plastic, el neaflându-se într-un echilibru permanent. Lumea se schimbă și pentru binele nostru, ne schimbăm cu ea. 

1.Tribalismul celulei societății nu mai are același sens ca pentru generațiile anterioare - sau cel puțin, nu în modul strâmt de înțelegere strict prin intermediul sângelui. Dacă biologia a decis că tu împărți un set genetic cu niste oameni, asta nu înseamnă că te faci preș pentru ei pentru că așa e corect. Nu așa se perpetuează specia fără să ne dăm în cap unii altora. Nu înseamnă că accepți abuzul, indiferent de natura lui, în numele unui concept abstract. Nu înseamnă că există o datorie față de un lucru asupra căruia nu ți-ai dat acceptul, că n-aveai cum. Nu sugerez dezintegrarea ideii de familie ca fiind nocivă, sugerez deconstrucția familiilor nocive care împovărează individul din copilărie cu responsabilități care nu-i aparțin, cu expunerea la violență în mod direct sau nu, cu instabilitatea emoționala perpetuată generațional, cu toate lucrurile de căcat pe care "le-ai iertat". Nu ierți comportamentele toxice și nu creezi o iluzie de stabilitate acolo unde nu-i. Nu ești bine, nu ai fost bine și nici nu vei fi bine până când nu o să accepți că sunt lucruri care te-au marcat și pe care le-ai adoptat și pe care să le înțelegi, ca adult, și să te dezveți de ele. O familie sub semnul conflictului nu naște indivizi sănătoși la cap. O familie care terorizează nu poate fi numită familie. O familie în care lipsește încrederea, nu e o familie. E un construct menit sa te țină sub controlul unor oameni care simt că nu-l dețin și simt nevoia să producă extensii ale propriilor persoane. Oameni care, cu toate bunele intenții și interese lipsite de maliție, iau decizii de dictatori, refuzându-ți alegerile și dezvoltarea că adult și șantajâdu-te emoțional. Reiterez: nu era și nu este de datoria ta să gestionezi emoțiile unui adult, suprimându-ți-le pe ale tale. Nu aveai și în consecință nu ai nici acum uneltele pentru o astfel de poziție.

Secundo: viața nu e menită să fie nici ușoară, nici simplă, nici nicicum tot timpul. Refuzând să o vezi lucid nu faci decât să îți sapi mai adânc și mai adânc groapa de nefericire și frustrări. Viața e rareori o perspectivă limitată la dihotomie. Nuanțările ei presupun o plasticitate antrenată, ideal, de genitori sau alte figuri de autoritate și, în cazul celor traumatizați, de o redobândire a acestei plasticități. Rareori e o problemă de x sau y punct. Rareori răspunsurile simple sunt și cele corecte. O eroare nu se corectează deseori doar prin folosirea soluției diametral opuse. Nu e o problemă de "oamenii nu apreciază empatia" ci mai degrabă de "oamenii au nevoie de o formă de sprijin pe care eu nu o cunosc". Să asculți pe cineva vorbind la nesfârșit, pentru că așa pot procesa o serie de emoții are efecte limitate + nu e neapărat ceea ce toată lumea are nevoie și, dacă nu verbalizezi nevoile pe care le ai, nu că fi reciprocată forma de sprijin de care ai tu nevoie. Că n-are cum. N-am inventat încă telepatia. Uneori abilitățile nici măcar nu sunt compatibile cu nevoile și lipsa disponibilității în ce privește evoluția și modificările necesare pentru a le face compatibile se prezintă ca fiind frustrante în timp. Când cineva are imediată nevoie de atele și calmante pentru că are piciorul rupt, nu îi dai flori pentru că doar aia ai. Te duci dracului și rupi niste crengi și un tricou și suni la smurd. Bunele tale intenții nu valorează doi bani dacă ele sunt rigide in execuție și mai ai și pretenția de recunoștință. În general pretenția de recunoștință față de "cadouri" necerute și nenecesare sau pur și simplu aproape nesemnificative în raport cu ce se vede. De altfel, prezumția că faci ce vrei când vrei arată doar a tristețe și disperare și a lipsei respectului față de sine. Nu înțeleg de unde pretenția de relații cu cei din jur cât de cât sănătoase când ești într-un constant proces de autodistrugere. Nu înțeleg de ce ai impresia că cineva are încredere că ești capabil să le fii sprijin când tu nu ești în stare să-ți fii singur suficient și sprijin. Nimeni nu e dator să te salveze in afară de tine. Sigur, oamenii pot sa te ajute, dar bottom line you have to do it. Nu e de responsabilitatea nimănui să te tragă afară din căcatul în care te-ai băgat singur. Nimeni nu-și dorește un copil pe care să-l crească și să-l educe, cu pretenția de orice. Fii in pula mea om pentru tine. Învață, în morții mă-sii, că atâta timp cât ținte displaci și te simți inadecvat, nimeni nu are vreun motiv sa te privească altfel. Tu creezi propria ta imagine și nimeni ok la cap nu își dorește să excaveze în munți gunoi pentru că tu promiți că ar exista posibilitatea unui diamant. Autodistrugerea e doar the path of least resistance. Nu e greu să fii alcoolic. Chiar deloc. Nu e bravadă să fii un ratat fară respect de sine. Nu e cool să fii preș pentru unii și satană pentru ceilalți. Nu e normal să nu mai ai habar cine ești pentru că toată personalitatea ta e compusă din băut zilnic, încăpățânare, frustrare împotriva universului nedrept și sport la TV, pe lângă trista amintire de versiunile tale de acum un deceniu. La care se adaugă și wishful thinking. Man, trezește-te. Nu te poate salva nimeni, nici de vorbă bună, nici altfel. Degeaba aștepți tu un harem emoțional dacă refuzi să ieși din stadiul de epavă. Nimeni nu o să te trateze că un egal - în cel mai fericit caz, o să te infantilizeze și o să se creeze, iarăși, o balanță de putere complet dezarticulată. 

Tres: sunteți complet și irevocabil cu capul amândoi. Nu pentru că, la fel că multe alte lucruri, conceptual, nu at fi utopic, ci pentru că venind de la voi e rețeta pentru dezastru a umanității. Pentru că, la fel că și sistemele politice, arată bine pe hârtie și cam atât. Niciunul din voi nu are maturitatea emoțională pentru o relație sănătoasă, darămite pentru mai multe. Nu sunteți nici asumați, nici vindecați, nici momentan capabili să funcționați în cea mai rudimentară formă a ei. "Dar ce știe ea despre asta când nici măcar nu e de acord?". Una-i una, două-s mai multe - lucrurile nu încetează să existe doar pentru că eu nu ader la ele. Nici măcar nu sunt împotriva conceptului, doar că nu-i pentru mine. Consider că e un sistem care poate funcționa între adulți reali. Nu între o mincinoasă patologică și un depresiv cu tendințe suicidale cu alți proști ținuți în ceață. Dacă e după oameni că voi, we're already there, it's called cheating. Mai multă încurajare o să fută încrederea generală și mai tare. Mi-e greață de cate ori nu mi-ai repetat, că un papagal "dAcă eRAu pOlI bla bla", sau dacă eu eram sau sau sau, dar musai să-i dai cu panaceul universal, poliamoria, când e evident că nu funcționează așa. În imensa mea decepție asupra universului raportat la modul în care îl percepeam atunci, am făcut ce fac de regulă când nu știu ce să fac să fac durerea tolerabilă: am citit pe subiect. Am citit mai mult decât veți visa amândoi vreodată să puneți în practică. Și, ce să vezi, amândoi faceți de râsul curcilor comunitatea de care pretindeți că aparțineți, pentru că violați toate principiile ei de bază: onestitatea, comunicarea și respectul. Nu vă respectați voi între voi și n-aveți habar de boundaries, ce să mai vorbim de proștii care s-au lăsat agățați de voi. Și am sentimentul că eu, monogamă aia hâtră, știu mai mulți oameni în non-monogamie etică decât o să știți voi ever. Și-s oameni ok. Again, mințit patologic & încălcarea limitelor & lipsa de respect (de sine și al celorlalți) not a great starting point. Excellent ending one tho. 

Fată dragă, ca să nu mori proastă, ăsta e unul din motivele pentru care îți doresc un șut în coaste de la univers - pentru că ți-ai prezentat distorsiunea și incapabilitatea ca și calități, și ai băgat atâta vrăjeală până mi s-au amărât mie ampula viața de frecatul la icre cu superioritatea voastră de căcat care nu există, bașca și ce reduși suntem noi, restul pulimii, care nu aderăm la voi. Ai futut un cal în pizdă, cu ripple effects spanning years. Și cred că amândoi sunteți un pic duși dacă aveți impresia că lucrurile astea nu produc efecte devastatoare, când era limpede că nu-s bine venite. Fă, doctorița de capul lui pește, una din temeliile deschiderii unei relații, unul din aspectele cheie ale oricărui expert scris boldat, pe toți pereții e că dacă există potențialitatea acestui parcurs, nu e când relația e de căcat dintr-un milion de alte motive, ci când partenerii se afla în echilibru și relația e stabilă. N-am nevoie când simt că nu mi-s ascultate nevoile și sunt perpetuu sub asediul certurilor să te bagi tu ca chiloții în cur cu deschiderea celui de-al treilea ochi din pizdă, înțelegi? Când ți-am zis "You can keep him" te-ai tras pe cur, că n-ai gândit nici o secundă că e o posibilitate fezabilă. Era doar alt joc de putere că să te simți tu specială și dorită. Și har domnului, ești. Și mi-aș fi dorit sincer să fi avut atâta determinare să o și faci, dacă tot te-a mâncat în suflet, pentru că eu cred cu tărie că vă meritați unul pe celălalt. Ia-o ca pe un compliment sau o amenințare, nu mă interesează. Cred că numai lucruri bune pot ieși din combinația dintre voi. Și nici nu-i timpul pierdut, prostul încă speră. El poate are grețuri sa admită că-i îndrăgostit, but I'm over that. Vă rog, salvați-vă reciproc din mocirla existențială, că doar aveți toate dovezile că sunteți capabili. Uite doar ce bine vă gestionați prezentul! 

Sarcasmul lasă să supureze niște venin, aș zice scuze, dar n-ar fi sincer. 

Știi ce mă irită cel mai mult? Mă irită tendința asta a bărbaților să fie surzi și căpoși pentru a conserva niste masculinitate bolnavă care stipulează că ei nu trebuie să se schimbe. Îs perfecți, futu-i în gură. Dar o vor face de îndată ce relația se încheie și brusc o să poată corecta comportamentele deranjante cu următoarea. De ce? Pentru că au internalizat că e nevoie de o schimbare, doar că nu pentru cine a cerut-o. Și asta mă scoate din sărite la el. Pentru că pentru altele, plural - nu te simți chiar cea mai specială, chill - se poate să existe disponibilitate emoțională, temporală, răbdare, căcaturi de-astea, reassurance și mai știu eu ce. Mesaje la 3 dimineața? Cum să nu, iubi, acum. Nici un interes față de timpul liber? Absolut. Ai dileme existențiale? Cum să nu, pui, I'm here if you need me. Habar n-am dacă vorbiți așa, dar păreți genul să o facă printre niște texte cu țâțe și cur & alte organe și porțiuni de piele care o să dispară după câteva secunde. Că sunteți oricum amândoi nefutuți și cu 0 scrupule. Și dacă nu acum, altă dată, nu vad ce motiv as avea să cred că nu. Dar, revenind. E o întreagă imagine de om cumsecade, pita lu mnezo. Meanwhile, I can assure you, the reverse was not that sparkly. Nu, doar e de responsabilitatea mea să am de-a face cu varianta cretină, nazistă și homofobă și beată, pentru care "poți să pui altceva decât fotbal, snooker sau F1" e afront la neam de neamul lui. Eu trebuie să joc rolul dușmanului, pentru că, evident, eu sunt de vină pentru trianon și globalizare. Eu decid curricula pentru minorități și fac proteste. Ca să te poți tu bucură de sprijin. Să nu cumva să ți se zgârie carcasa. Because you're special. And according to him, I'm, special too, it just so happens that I'm especially fucked up. De asta ura mea vizavi de voi e colectivă și textele lungi. Că e complicat. Că viața e complicată și oamenii sunt complicați și neadaptați la ea. 

Și nu pretind că i have all my shit together, doar că eu am un compas moral și un self awareness pe care voi vi-l refuzați în detrimentul meu. Și aveți tupeu. Pentru că deși nu mă pasionează persoana niciunuia in momentul actual, adevărul e că aveți darul de a mă scoate din sărite și direct și indirect. Pentru că, la drept vorbind, cine pula mea erați voi să aveți idei și bășini în cap în preajma mea? Ce pula mea credeați că o să se întâmple? Doar lucruri bune, îmi închipui. Chiar nu aveam nevoie de mai multe triggere, mersi.

A, și încă un lucru ce mă enervează - tu îl folosești că pe preșul tău personal de care sa te ștergi de toate căcaturile pe care, culmea, tot tu le-ai făcut și continui să le faci. Tu, pentru că ești incapabilă să ai o relație normală cu oricine aparent și trebuie să te defulezi undeva la cineva, might as well be the idiot in love with you, și el pentru că e un mototol fără stimă de sine. Și poate părea bizar, dar furia mea nu provine din vreo frustrare romantică - sorry - e doar indignarea profundă față de injustiție. M-ar calca pe nervi oricărui prieten i s-ar întâmpla. Pentru că știu că, cel puțin acum și în curând, nu ai face la fel. Pentru că el îți oferă tot timpul lui și tu îl cauți de cel puțin cinci ani doar când ai nevoie de cineva să te asculte și liniștească. Atât. E one way tranzacțional și pragmatic pentru tine, pentru că faptele vorbesc mai mult decât cuvintele, nu? Probabil că o să pretindeți amândoi povești cu pești, dar ce contează, faptele-s acolo. Au fost mereu. În pofida stăruinței de a alege ce fapte dau bine la poveste, toate se iau în considerare și, dacă mă întrebi pe mine, îți bați joc de toată lumea și te tine în primul rând. Pentru că ești terifiată de consecințe și durerea ce vine cu ele. Ți -e groază că nu o sa supraviețuiești, că cine știe ce cataclism că ioi și vai și mă-ta. N-ai să mori, cel puțin nu din cauza lor. Toți copiii de bani gata cred că despărțirea de cuib e moarte sigură. Că redefinirea unei relații cu noi informații e capătul lumii. Dar nu-i. Îți promit eu, se supraviețuiește. Până la urmă, du-ți gândurile anxioase până la capăt: care-i cel mai rău lucru ce se poate întâmpla? O iei de la 0? Ți-ai luat viața more or less de la 0 de 2 ori. O să ieși dintr-o relație? O să fie trist, o vreme, dar nimic nou, ai mai trecut prin asta. Că n-o să ai bani? O să te descurci, nu mori de foame, stai liniștită, e doar o chestiune de moment și de elasticitate profesională. Ce altceva? Că n-o să mai vorbească ai tai cu tine? La ce dezaxați sunt nu-mi sună a tragedie, sincer. Pare că aveți nevoie de o pauză unii de la alții o vreme până sunteți în stare să vă liniștiți și să vă re-evaluați pozițiile unii față de ceilalți și să munciți pentru o mai bună comunicare și la recăpătarea încrederii reciproce pe care v-ați futut-o monumental. Nu mai ești copil, e cazul să vezi cum ajungi adult. 

Momentan atât. Tot n-am poftă de mâncare, dar e mai bine decât când meditam și mă rugam lui Kali in întuneric să vă ia dracu pe toți.