miercuri, 26 august 2009

Muzica imi zgarie creierii, intr-un mod enervant si ostentativ, mirosul de lac imi doboara ratiunea si restul de viata ce mai zacea intr-un coltisor al mintii mele inbolnavite. Nu m-am inbolnavit decat de singuratate si tristete. Mor usor, purtata in brate si sarutata pudic de Ignoranta, de Singuratate si apoi lesin intr-o disperare dulce.
Dupa disperare nu mai e nimic, e doar vidul absolut.
Linistea imi zdrobeste calmul, vreau sa urlu, sa alerg, ca o nenorocita ce sunt pe campiile Valhalei, sa fiu coplesita de creeatii ale mintii mele bolnave, sa strang in brate un trunchi tanar de mesteacan, sa-i sarut coaja alba si neteda, apoi cu vesmintele rosii, purpurii si negre, sa fug in raul Styx, sa-mi zdrentuiesc acoperamintele in apa inglodata de fantome disperate, sa-mi sfasii carea in coltii lui Cerber, sa-mi sacrific ultime piucatura de sange ultimului zeu ce a supravietuit Haosului.
Sa ma inchin, cu mintile ratacite, Lui, Dumnezeuluui meu.
Iubirea suprema, pacea si tot ce propovaduieste el cu atat de multa indarjire. Dar cine sa-l mai asculte acum ca doar o fecioara cu mintile ratacite ce-si smulge parul din cap a mai ramas?
Ii sarut mana divina. Apoi alunec spre alta iluzie, mai fantasmagorica si mirobolanta.
Alunec spre ceea ce oamenii numesc uneori cu teama Iadul. Eu pasesc cu talpile zdrentuite de atat de multa cale batuta cu piciorul spre poarta imensa ce-mi sta in fata. E rosie. E sangerie. Deschid ochii larg si ma desfat cu mirosul Mortii.
Miroase a mosc si iasomie. Sau a trandafiri si Regina Noptii. Isi schimba aroma suava cu fiecare adiere ce razbate micul regat inghetat.
Vad sufletele ca-n picturile lui Bosh. Hyeronimus. Suflete ce mor iar si iar si iar..in chinuri provocate de patimile lor perverse si statute.
Carnatie roz, multa si grea, ca picturile lui Rubens intalnesc doar ici si colo. Se poate spune ca sunt pedepsele somalezelor? Nu stiu.
Delirez in continuare, cu o viteza si o imaginatie coplesitoare.
Am inebunit eu sau voi?
Urasc? Probabil. Iubesc? Prea putin probabil.
Mint, iubesc oamenii cu toata adoarea mea. Dar cine intelege? Ma iau drept tzignita. Iar eu nu-i contrazic.
Imi iubesc prietenii. Imi iubesc pana si persoanele antipatice, dar totusi nu iubesc.
Nici nu vreau.
Viata e simpla.

Oamenii o complica.

Lesin in cea mai dezolanta fantasmagorie.

REALITATEA


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu