Vreau să fug, nu ştiu.
am fost la braşov, unde a fost absolut bestial.
Am fost la pietrele lui solomon, am fost în Iordan -bar de rockeri- am fost un Pub for sale unde mîncam alune de pămînt la lumina lumînării într-o pivniţă şi dădeam cojile pe jos, am fost sub zidurile cetăţii, am fost la cetăţuie cu Sabina fără r, am fost în rîşnov, unde e bestial, -lăsînd la o parte faptul că am aşteptat o oră să fim băgate în zeamă şi nimic-, am venit acasa cu ia-mă nene, am fost la karaoke, de 2 ori!, si am rîs ca o disperată, am băut bere, multă bere de diverse sortimente, şi m-am ataşat de berea albă nefiltrată. Am băut wisky, cremă de wisky, zmeurată, căpşunată, şi cred că încă ceva dar nu mai ţin minte. Am fost la Cărtureşti şi la Okian şi la Ceai etcaetera. Am văzut un spectacol dat ne nişte cubanezi, foarte nice, şi la sfîrşit m-au pupat pe obraji doi dintre ei si o cubaneză şi o alta m-a îmbrăţişat. A fost chiut.
Am citit aproape toată seria Vraciul, şi din ultimul volum mai aveam jumătate, şi aşa că nu l-am terminat. Da a fost fain.
Am nevoie să ies afară, simt că tîmpesc, am nevoie de muzică brutală, şi mai am nevoie de alte lucruri pe care nu le recunosc nici faţă de mine. Şi le conştientizez.
Iar am visat că cineva vrea să mă ucidă cu un cuţit, jucîndu-se cu mine prinselea ascunselea.
Visul copilului din mine.


Doar fugi.

Invizibil. Sau nu?

M-am născut aşa. Nimeni nu e de vină că sunt aşa. Sau cel puţin aşa îmi zic mereu.
Uneori e chiar amuzantă chestia fiindcă ceilalţi nu ştiu. Ei niciodată nu ştiu nimic. Pot să fac prostii. Prostii mari, făra ca ei să-şi dea seama că eu am fost.
Am nouă ani şi sunt un copil invizibil. Vizibil-invizibil. E ciudat fiindcă eu mă văd în oglindă, dar ceilalţi nu prea.
Mai am doi fraţi mai mari, dar suntem fraţi numa aşa, din nume. Cînd Dorin, tatăl nostru vitreg a trebuit dus la spital să-I facă spălături stomacale ei au fost cei pedepsiţi. Pe mine nici nu m-au luat în maşină. Dar eu am fost cel ce i-a pus detergent în cafea. Uite-aşa, să se-nveţe minte să nu mă mai vadă. Chiar în ziua cînd mama l-a adus acasă el n-a dat mîna decît cu Cipri şi Alex. M-am simţit rău cînd l-am văzut. Şi cînd am tras-o pe mama de mînecă să-I zic că mi-e rău ea doar s-a scuturat şi a continuat să zîmească frumos. Nu am mai văzut-o zîmbind de cînd tata a fost trimis in Australia acum doi ani şi nu s-a mai întors. Eu am tras cu urechea cînd vorbise la telefon şi am aflat că a fost atacat de un grup sălbatic de canguri turbaţi.Rîdea tare şi ascuţit. Dar eu nu cred ce-am auzit. Nici în desenele la care mă uit eu în fiecare zi pe youtube nu se întîmpla asta, deci nu poate fi adevărat.
În desene întotdeauna există un motiv pentru care se întîmplă ceva. Deşi sunt şi desenele alea tîmpite în care nimic nu are sens, dar alea nu-mi plac.
Îmi plac desenele cu supereroi. Eu chiar cred că ei chiar există, nu ca Moş Crăciun.
Eu cred că sunt un fel de supererou. Pot să mă strecor oriunde fără ca cineva să mă vadă vreodată. Pot mînca mereu bucata cea mare din tort pentru că ceilalţi oricum nu observă. Nu pot să zbor, şi de asta îmi pare rău. Am încercat mai demult, cînd am pus un pariu cu mine că am curajul să mă arunc de la etaj ca să văd dacă pot zbura. Văzusem şi-n desene, mai ales în cele pentru copii mai mici că nu-I bine să încerci fără să te asiguri că o să cazi pe moale. Aşa că am tîrît cîteva saltele afară, chiar sub geam şi le-am aşezat unele peste altele. Mi-a fost frică dar mi-am zis că eroilor nu le poate fii frică, iar eu vreau să fiu un supererou. Am sărit de la geam, şi cîteva clipe chiar simţeam că zbor. Numai că am căzut. Nu m-am lovit prea rău. Dar am început să plîng. Îmi părea foarte rău că nu pot zbura.
Eu nu sunt prea înalt, şi sunt chiar slab. Nu port ochelari deşi ar trebui. Dar nu-mi spune nimeni nimic, aşa că-I port uneori, cînd sunt foarte foarte sigur că nu mă vede nimeni. Uneori, cînd merg la spital la bunicul port ochelarii. Îi place să mă vadă cu ei.
Mereu îi duc cîte ceva dulce, că ştiu că-I place. Bunicul m-a văzut totdeauna, nu ca restul. Cînd mă vede zîmbeşte şi latră. Am auzit asistentele zicînd că-I senil, da’ eu ştiu că el doar îi păcăleşte pe restul, ca să-l vadă. Altfel ar uita şi de el.
Bunicul mă iubeşte, mi-a zis-o de cîteva ori la ureche, să nu audă nimeni, şi mi-a zis să fiu băiat cuminte chiar dacă ceilalţi sunt răi. Şi eu îl iubesc pe bunicu’. Mult de tot. De asta mă duc la el. Nu ca mama.
Mama e rea. Nu ştiu dacă mă iubeşte. Pe mine mă iubeşte bunicul, şi asta contează. Bunicul mă vede, şi mă linge pe faţă cînd e foarte bucuros cînd îi zic de-am mai desenat, de ce-au mai făcut superoii mei preferaţi, sau dacă îi zic că i-am pus cerşetoarei de la colţul străzii o aspirină şi trei lei în sacul ei. Bunicul crede că sunt un băiat bun. Cînd e foarte mîndru îmi spune că sunt deja bărbat şi ţopăie, chiar dacă ştie că nu-l mai prea ţin picioarele şi şoldurile.
El mereu mă ascultă foarte atent mai ales cînd ronţăie biscuiţii sau ciocolata pe care i-o aduc. Uneori vine cîte o asistentă drăguţă care-I dă cîte o pastilă sau îi zice că dulciurile nu-I fac bine, da’ îl lasă-n pace că ea crede că bunicu’ e nebun. Pe mine nu mă vede şi trece pe lîngă mine. Uneori îi zic bunicului să-i dea şi ei o bomboană, da’ el îmi şopteşte că asistentele şi infirmierele nu mănîncă bomboane fiindcă o iau razna apoi. Eu îl cred pe bunicul.
Asistentele sunt toate înalte şi blonde, şi prima oară cînd le-am văzut mi-a fost foarte frică de ele fiincă eu credeam că sunt malefice şi că te fugăresc cu acele lor luuungi. Dar bunicu mi-a zis că ele-s drăguţe şi dacă nu le enervezi te lasă în pace, numai că el trebuie să latre ca să nu uite de tot de el şi să nu-I mai dea mîncare. Mie nu mi-e mai frică nici de doctorii în hainele lor albe, nici de injecţii, nici de asistente. Sunt un băiat curajos, zice bunicu’.
De asta nu plîng cînd îl văd acum pe bunicul cum e acoperit de pîmînt. Nu i-ar plăcea să mă vadă bocind ca una din babele astea îmbrăcate în negru, ca nişte ciori stafidite. Mie bunicu’ mi-a zis că o să moară, şi că o să-l bage în pămînt, da el numa o să se prefacă cîţiva ani, şi dupaia o să vadă dacă l-am uitat. Zecea că e ca un fel de test. Eu i-am zis că nu o să-l uit, şi că nu cred că o să se prefacă şi el mi-a zis că sunt un băiat deştept. El nu o să se prefacă, dar mi-a zis că oricum nu o să mă uite vreodată. Şi că să nu-mi pară rău niciodată de nimic. Şi mi-a mai zis multe chestii da’ sunt prea trist ca să le zic acum.
Mi-a zis că moare fiindcă cineva are nevoie de el altundeva, nu aici unde nu-l vede aproape nimeni, şi că şi eu o să fac odată la fel şi o să ne întîlnim iar. Cinva are nevoie de sufletul lui. Şi atunci am început să plîng.
Şi eu îl cred pe bunicul, chiar şi cînd pămîntul îl mănîncă bucată cu bucată şi îl ia în el.
Pentru că eu îl iubesc pe bunicu’ mai mult ca pe orice şi nu o să-l uit niciodată.
Bunicul e supereroul meu preferat, fiindcă el poate să intre în minţile oamenilor şi numai pe mine mă lasă să vorbesc cu el, iar ceilalţi nu-l pot vedea. Bunicul meu poate face asta şi mort, fiindcă el e un supersupererou!
Şi chiar dacă mi-e dor de el, încerc să îi zîmbesc în gînd.
Şi el îmi zîmbeşte înapoi.

Perspectiva/ Pentru Bia O.

Îmi plac oamenii.
Sau cel puţin îmi plăceau.
Acum sunt tristă. Arunc bucăţi de hîrtie desenate pe jos şi–mi aştept oamenii. Uneori eu mă duc la ei, alteori e invers. E ciudat cît de ciudat au reuşit să se autoconceapă oamenii.
Ciudat.
Oamenii sunt răi. Sunt schimbători.
Un an. Doar un nenorocit de an.
Nici acum nu e rău. Dar nu e nici grozav. Toţi se bagă în seamă. Mă uit la ei şi fac prezenţa. Atît. Uneori îmi pare că vorbesc despre mine, şi atunci devin mai atentă. Pupilele mi se dilată pe fondul verde-căprui al irisului. Am ochi frumoşi. Şi un zîmbet asortat. Nu mint. Sau..
Nu ştiu.
Nu-mi prea pasă. Uneori singurul lucru de care îmi mai pasă e zidul cetăţii. Cărămizile ce curg una-n alta. Tablă de şah la verticală desenat de cineva cu probleme la ochi.
Cînd plouă eu sunt mereu prima ce o ia către adăpost. Îmi place să privesc mai mult decît să simt. Stropii de ploaie sunt frumoşi. Chiar dacă ne scuipă Dumnezeu în cap, trebuie să recunoşti că o face cu stil. Acum ploaia îmi udă tenişii iar eu aştept să se oprească. Nu ştiu în care parte să o iau. Văd numai gri şi aud doar zgomod de fundal. Rîsete străine şi lipite de conţinut.
Sunt singură şi mă privesc într-o baltă. Reflexia chipului îmi zice acelaşi lucru ca de fiecare dată, exact aceeaşi chestie pe care oglinda o zice fiecărui adolescent, fiecărui adult, fiecărui copil :
Uneori te poţi baza numai pe tine.
Ploaia distorsionează imaginea mea şi-mi amestecă gîndurile iar eu am rămas aplecată deasupra ei, aruncîndu-i ca mulţumire umbra mea.
-Ce facă măi nu vii?
Vin pe mă-ta cretinule! Tîmpiţilor!
Ţînţari agresivi fără personalitate. Muşte. Ambalaje uzate supraumplute cu tot ce luaţi de la fiecare. Favoruri sau expresii, sau alte nimicuri. Viaţa voastră falsificată din alte vieţi a devenit propriul vostru fetiş. Replici de reclamă, zîmbete cariate de cafea şi cola, flegme, bîrfele constant reînnoite, figuri sterpe.
Anul trecut era mai bine.
Acum a trecut.
Încă sunt optimistă şi mă mir.
De ce nu?

M-am trezit.
În visul meu eu fumam marijuanna cu andrei şi încă cineva, o prezenţă feminină a cărei chip nu mi-o pot aminti. Simţeam că din nou sunetele curg pe spatele meu iar camera se comprimă căpătînd forma trupurilor noastre. După aceea îmi amintesc un pat cam răpciugos în care mă sărutam cu un tip blond, creţ, cu ochelari pe nume paul, care săruta îngrozitor de prost pentru că-şi strîngea buzele la sărutul francez. Ca şi cum eu voiam să-i penetrez buzele cu limba mea, iar el nu mă lăsa.
Patul era într-o curte mică, alături de o cunservă uriaşă, un fel de aparat care distrugea fructele stricate în foc şi apoi ele deveneau iar proaspete şi erau zdrobite în iaurt. Iaurtul era apoi distribuit în cornete, în formă de îngheţată. Îmi amintesc de piersici, caise şi pepeni roşii mari, foarte foarte mari care erau duşi pe banda rulantă în cuptor şi reciclaţi. Uneori îmi era frică. Dacă ş-ar fi blocat vreunul? Dar erau stricaţi şi moi.
Apoi oamenii au început să dea cu pietre în gardul de sîrmă ca să le deschidem. Dar noi n-am vrut, şi tot felul de oameni veneau şi ne rugam, era şi fata cu care fumasem, era pe o trotinetă, toată acoperită cu cotiere, genunchere şi glezniere. Dar fără cască. După ce am refuzat-o a plicat înapoi prin curtea prăfoasă.
Apoi am visat că fumam din nou, ninja de data asta, cu andrei şi că ascultam jazz. Cred că iar ascultam concertul funkadelic pentru că the rabit lady a început să mă dezmierde de la un moment dat şi să-şi treacă urechile pufoase pe obrazul meu drept.andrei privea în gol, zîmbind. Iar eu simţeam iar cum camera se comprimă pe noi.
După care m-am trezit.
Probabil e efectul plimbărilor kilometrice efectuataue e jos de mine din ultimele zile. Mai ales cînd mai faci încă o trîntă cu gravitaţia în timp ce-l urmăreşti pe Cuba [nu mă scuz, dar era alunecoasă iarba de la platou] şi vii cu Cimpo/Andreea acasă cu pantofii în mînă pentru că te strîng şi ţi-au făcut beşici.
Sunt nebună, dacă ăsta e modul în care denumeşti o tipă care din două rele îl preferă pe cel mai mic, să meargă desculţă cîţiva kilometri. Ceea ce pe bune e foarte amuzant.
Mai ales cînt asfaltul e foarte cald şi întîrzii la dentist. E mişto pentru mine, ca participant dar pentru ceilalţi, ca spectatori?
Îmi urmesc instinctul şi păşesc aşa cum am eu chef.
Şi nu, nu sunt îndrăgostită, aşa cum zice mama, ca să mă comport aşa, sau ca să atrag atenţia. Fac asta pentru că mă simt bine făcînd-o.
Şi nu, nu mă scuz acum faţă de voi. Mă scuz pentru eul meu de peste cîţiva ani. Tot ce scriu intră în maşina timpului vieţii mele. Aşa că pa şi pusi!
P.S. Sîngele meu e un colorant bestial.