marți, 3 august 2010

Invizibil. Sau nu?

M-am născut aşa. Nimeni nu e de vină că sunt aşa. Sau cel puţin aşa îmi zic mereu.
Uneori e chiar amuzantă chestia fiindcă ceilalţi nu ştiu. Ei niciodată nu ştiu nimic. Pot să fac prostii. Prostii mari, făra ca ei să-şi dea seama că eu am fost.
Am nouă ani şi sunt un copil invizibil. Vizibil-invizibil. E ciudat fiindcă eu mă văd în oglindă, dar ceilalţi nu prea.
Mai am doi fraţi mai mari, dar suntem fraţi numa aşa, din nume. Cînd Dorin, tatăl nostru vitreg a trebuit dus la spital să-I facă spălături stomacale ei au fost cei pedepsiţi. Pe mine nici nu m-au luat în maşină. Dar eu am fost cel ce i-a pus detergent în cafea. Uite-aşa, să se-nveţe minte să nu mă mai vadă. Chiar în ziua cînd mama l-a adus acasă el n-a dat mîna decît cu Cipri şi Alex. M-am simţit rău cînd l-am văzut. Şi cînd am tras-o pe mama de mînecă să-I zic că mi-e rău ea doar s-a scuturat şi a continuat să zîmească frumos. Nu am mai văzut-o zîmbind de cînd tata a fost trimis in Australia acum doi ani şi nu s-a mai întors. Eu am tras cu urechea cînd vorbise la telefon şi am aflat că a fost atacat de un grup sălbatic de canguri turbaţi.Rîdea tare şi ascuţit. Dar eu nu cred ce-am auzit. Nici în desenele la care mă uit eu în fiecare zi pe youtube nu se întîmpla asta, deci nu poate fi adevărat.
În desene întotdeauna există un motiv pentru care se întîmplă ceva. Deşi sunt şi desenele alea tîmpite în care nimic nu are sens, dar alea nu-mi plac.
Îmi plac desenele cu supereroi. Eu chiar cred că ei chiar există, nu ca Moş Crăciun.
Eu cred că sunt un fel de supererou. Pot să mă strecor oriunde fără ca cineva să mă vadă vreodată. Pot mînca mereu bucata cea mare din tort pentru că ceilalţi oricum nu observă. Nu pot să zbor, şi de asta îmi pare rău. Am încercat mai demult, cînd am pus un pariu cu mine că am curajul să mă arunc de la etaj ca să văd dacă pot zbura. Văzusem şi-n desene, mai ales în cele pentru copii mai mici că nu-I bine să încerci fără să te asiguri că o să cazi pe moale. Aşa că am tîrît cîteva saltele afară, chiar sub geam şi le-am aşezat unele peste altele. Mi-a fost frică dar mi-am zis că eroilor nu le poate fii frică, iar eu vreau să fiu un supererou. Am sărit de la geam, şi cîteva clipe chiar simţeam că zbor. Numai că am căzut. Nu m-am lovit prea rău. Dar am început să plîng. Îmi părea foarte rău că nu pot zbura.
Eu nu sunt prea înalt, şi sunt chiar slab. Nu port ochelari deşi ar trebui. Dar nu-mi spune nimeni nimic, aşa că-I port uneori, cînd sunt foarte foarte sigur că nu mă vede nimeni. Uneori, cînd merg la spital la bunicul port ochelarii. Îi place să mă vadă cu ei.
Mereu îi duc cîte ceva dulce, că ştiu că-I place. Bunicul m-a văzut totdeauna, nu ca restul. Cînd mă vede zîmbeşte şi latră. Am auzit asistentele zicînd că-I senil, da’ eu ştiu că el doar îi păcăleşte pe restul, ca să-l vadă. Altfel ar uita şi de el.
Bunicul mă iubeşte, mi-a zis-o de cîteva ori la ureche, să nu audă nimeni, şi mi-a zis să fiu băiat cuminte chiar dacă ceilalţi sunt răi. Şi eu îl iubesc pe bunicu’. Mult de tot. De asta mă duc la el. Nu ca mama.
Mama e rea. Nu ştiu dacă mă iubeşte. Pe mine mă iubeşte bunicul, şi asta contează. Bunicul mă vede, şi mă linge pe faţă cînd e foarte bucuros cînd îi zic de-am mai desenat, de ce-au mai făcut superoii mei preferaţi, sau dacă îi zic că i-am pus cerşetoarei de la colţul străzii o aspirină şi trei lei în sacul ei. Bunicul crede că sunt un băiat bun. Cînd e foarte mîndru îmi spune că sunt deja bărbat şi ţopăie, chiar dacă ştie că nu-l mai prea ţin picioarele şi şoldurile.
El mereu mă ascultă foarte atent mai ales cînd ronţăie biscuiţii sau ciocolata pe care i-o aduc. Uneori vine cîte o asistentă drăguţă care-I dă cîte o pastilă sau îi zice că dulciurile nu-I fac bine, da’ îl lasă-n pace că ea crede că bunicu’ e nebun. Pe mine nu mă vede şi trece pe lîngă mine. Uneori îi zic bunicului să-i dea şi ei o bomboană, da’ el îmi şopteşte că asistentele şi infirmierele nu mănîncă bomboane fiindcă o iau razna apoi. Eu îl cred pe bunicul.
Asistentele sunt toate înalte şi blonde, şi prima oară cînd le-am văzut mi-a fost foarte frică de ele fiincă eu credeam că sunt malefice şi că te fugăresc cu acele lor luuungi. Dar bunicu mi-a zis că ele-s drăguţe şi dacă nu le enervezi te lasă în pace, numai că el trebuie să latre ca să nu uite de tot de el şi să nu-I mai dea mîncare. Mie nu mi-e mai frică nici de doctorii în hainele lor albe, nici de injecţii, nici de asistente. Sunt un băiat curajos, zice bunicu’.
De asta nu plîng cînd îl văd acum pe bunicul cum e acoperit de pîmînt. Nu i-ar plăcea să mă vadă bocind ca una din babele astea îmbrăcate în negru, ca nişte ciori stafidite. Mie bunicu’ mi-a zis că o să moară, şi că o să-l bage în pămînt, da el numa o să se prefacă cîţiva ani, şi dupaia o să vadă dacă l-am uitat. Zecea că e ca un fel de test. Eu i-am zis că nu o să-l uit, şi că nu cred că o să se prefacă şi el mi-a zis că sunt un băiat deştept. El nu o să se prefacă, dar mi-a zis că oricum nu o să mă uite vreodată. Şi că să nu-mi pară rău niciodată de nimic. Şi mi-a mai zis multe chestii da’ sunt prea trist ca să le zic acum.
Mi-a zis că moare fiindcă cineva are nevoie de el altundeva, nu aici unde nu-l vede aproape nimeni, şi că şi eu o să fac odată la fel şi o să ne întîlnim iar. Cinva are nevoie de sufletul lui. Şi atunci am început să plîng.
Şi eu îl cred pe bunicul, chiar şi cînd pămîntul îl mănîncă bucată cu bucată şi îl ia în el.
Pentru că eu îl iubesc pe bunicu’ mai mult ca pe orice şi nu o să-l uit niciodată.
Bunicul e supereroul meu preferat, fiindcă el poate să intre în minţile oamenilor şi numai pe mine mă lasă să vorbesc cu el, iar ceilalţi nu-l pot vedea. Bunicul meu poate face asta şi mort, fiindcă el e un supersupererou!
Şi chiar dacă mi-e dor de el, încerc să îi zîmbesc în gînd.
Şi el îmi zîmbeşte înapoi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu