Perspectiva/ Pentru Bia O.

Îmi plac oamenii.
Sau cel puţin îmi plăceau.
Acum sunt tristă. Arunc bucăţi de hîrtie desenate pe jos şi–mi aştept oamenii. Uneori eu mă duc la ei, alteori e invers. E ciudat cît de ciudat au reuşit să se autoconceapă oamenii.
Ciudat.
Oamenii sunt răi. Sunt schimbători.
Un an. Doar un nenorocit de an.
Nici acum nu e rău. Dar nu e nici grozav. Toţi se bagă în seamă. Mă uit la ei şi fac prezenţa. Atît. Uneori îmi pare că vorbesc despre mine, şi atunci devin mai atentă. Pupilele mi se dilată pe fondul verde-căprui al irisului. Am ochi frumoşi. Şi un zîmbet asortat. Nu mint. Sau..
Nu ştiu.
Nu-mi prea pasă. Uneori singurul lucru de care îmi mai pasă e zidul cetăţii. Cărămizile ce curg una-n alta. Tablă de şah la verticală desenat de cineva cu probleme la ochi.
Cînd plouă eu sunt mereu prima ce o ia către adăpost. Îmi place să privesc mai mult decît să simt. Stropii de ploaie sunt frumoşi. Chiar dacă ne scuipă Dumnezeu în cap, trebuie să recunoşti că o face cu stil. Acum ploaia îmi udă tenişii iar eu aştept să se oprească. Nu ştiu în care parte să o iau. Văd numai gri şi aud doar zgomod de fundal. Rîsete străine şi lipite de conţinut.
Sunt singură şi mă privesc într-o baltă. Reflexia chipului îmi zice acelaşi lucru ca de fiecare dată, exact aceeaşi chestie pe care oglinda o zice fiecărui adolescent, fiecărui adult, fiecărui copil :
Uneori te poţi baza numai pe tine.
Ploaia distorsionează imaginea mea şi-mi amestecă gîndurile iar eu am rămas aplecată deasupra ei, aruncîndu-i ca mulţumire umbra mea.
-Ce facă măi nu vii?
Vin pe mă-ta cretinule! Tîmpiţilor!
Ţînţari agresivi fără personalitate. Muşte. Ambalaje uzate supraumplute cu tot ce luaţi de la fiecare. Favoruri sau expresii, sau alte nimicuri. Viaţa voastră falsificată din alte vieţi a devenit propriul vostru fetiş. Replici de reclamă, zîmbete cariate de cafea şi cola, flegme, bîrfele constant reînnoite, figuri sterpe.
Anul trecut era mai bine.
Acum a trecut.
Încă sunt optimistă şi mă mir.
De ce nu?