luni, 22 noiembrie 2010

Soarele n-a răsărit dar a însîngerat o bucată de cer atunci cînd eu, goală, doar cu pandantivul agatat de gît înşiram mărgele pe aţă. Roşii şi negre şi galbene. Albastre.
Cîteva albe. Puţine verzi.
Mărgele mari şi albastre. Sau mari şi verzi.
Trupul meu cald învăluit de aerul rece.
Mă usturau ochii, dar nu simţeam. Dormisem puţin dar nu-mi păsa. Nici acum nu-mi pasă.
Am lovit cu mîna farfurioara iar mărgelele s-au împrăştiat peste tot. Cîteva mi-au ajuns şi în păr. Mă întindeam pe covor şi aşa am început să le înşir. Una după alta, după alta după…
Tăcere. Mă ridic şi îmi scot pandantivul de la gît. Mă uit în oglindă. Adînc în sufletul meu şi-al ei văd sclipiri argintii şi pete întunecate. Mă lipesc de oglindă şi răsuflarea mea abureşte suprafaţa netedă.
Sînii mi-au devenit tari iar mîinile îmi tremură. Îmi lipesc fruntea de oglindă şi simt cum cad în ea. Tot mai adînc.
Pînă nu rămîne nimic din mine în afara unor ochi căprui inexpresivi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.