Ghinion

Avertisment: Nu-i un text extraordinar scris si destul de previzibil.
Asta e.


Ghinion.
de Mona Mîrza M.

-E devreme. Nu-i nici cinci. Petru se suci înspre ceasul electric, şi se apucă de burta ce i se revărsa peste pantalonii de pijama în dungi, cam neîncăpători pentru fizicul lui impunător. Oftă. Al dracului reumatism!
Se aşeză pe marginea patului şi privi cu afecţiune înspre consoarta lui cum dormea, horocăind, o hoaşcă de femeie, grasă şi scofîlcită acum, unsă cu toate alifiile şi la cei cincizeci şi cinci de ani ai ei. Ea era cu zece ani mai tînără decît el. Fusese o mîndreţe de femeie cînd o luase ca şi concubină, cum au rămas pînă acum. Nu era vorba că nu s-ar fi putut însura cu ea atunci. Se scărpină în cap. Dar nu se ştie de ce nici el nici ea nu insistaseră pe idee. Trecuseră deja mai bine de treizeci şi cinci de ani de cînd se cunoscuseră şi rămăsese aşa cum o cunoscuse, nebăgînd în seamă aspectul fizic: hotărîtă, puternică, perseverentă şi perspicace. Erau cam aceleaşi calităţi pe care şi le regăsea în sine, dar mult mai pregnante, motiv pentru care atunci cînd se certau se putea isca o adevărată urgie.
Se ridică şi-şi tîrî trupul pînă la baie. Se aşeză pe closet şi începu să se gîndească.
‘’Să le îmbrăcăm în kimonouri…o să facă vîlvă! O să le îmbrăcăm ca pe alea din cărţile cu japonezi. Da de unde kimonouri? Oare nu poate să ne facă Cocuţa cîteva? Măcar pentru Agnes şi Felicia. Pe Mili o lăsăm la o parte, că parcă văd că iarăşi se umflă orezul în ea. Sau..mai ştii? Oricum, mătasea-i scumpă,o să le facem din in, da, din in şi o să-l rog pe puştanu’ ăla, pe Dragomir să le picteze flori. Îi spun că-i fac reducere. Bun!’’ oftă şi se ridică cu o mină fericită şi se duse la oglindă unde începu să se spele pe faţă. ‘’Da’ ce-o să zică Andreea? Poate se supără. Na! N-am întrebat-o aseară, şi-am vrut, chiar am vrut. Dacă se supără i-o trece! Ce? De pară ea n-a făcut fel de fel de lucruri fără să mă întrebe pe mine! I-auzi! Păi cum?’’ Chipui i se zbîrci de încruntare. ‘’Atîta pot şi eu să fac!’’. Se şterse cu prosopul şi îşi zîmbi sieşi în oglindă. ‘’Aşa o să fac!’’
Merse la bucătărie unde mîncă o felie de pîine unsă cu unt şi gem de curmale. Sîmburii mici trozneau cînd mesteca, lipindu-i-se de proteză. Bău un pahar de lapte şi începu să rezolve întegrame şi rebusuri pînă la 7 dimineaţa cînd se trezi Andreea şi intră şi ea morocănoasă în bucătărie. Îşi puse un ibric cu apă la fiert şi puse pîinea în prăjitor. Dădu drumul la radio de unde un crainic nu prea entuziast anunţa ştirile dimineţii.
-Azi se anunţă cer variabil, cu potenţiale ploi şi ha! Ha! Lapoviţă. Vine iarna!
Crainicul obosit îşi termină tristu-i discurs cu o voce jalnică şi veselă-forţată şi o muzică plăcută începu să se reverse din micul difuzor.
-Cum ai dormit?
-Aşa ş-aşa. Mă chinuie reumatismul.
-Aha. Am visat rău. Puse ness-ul în ceaşcă şi turnă apa fierbinte deasupra şi amestecă.
-Ce-ai visat?
-Nu mai ştiu da’ ştiu c-am visat rău.
Luă o gură de cafea, strîmbă din nas şi mai puse o linguriţă de zahăr. Luă felia de pîine prăjită şi începu să o mănînce aşa, simplă.
-Ai vorbit cu Sergiu de pază?
-Poftim?
Ea îl privi pătrunzător şi mai luă o muşcătură.
-Parcă stabilisem că…
-Ştii la fel de bine ca şi mine că nu putem risca încă o fată.
-Şi de unde bani? Ele n-or să fie de acord să le tăiem din chenzină.
-O să fie dacă vor să-şi ţie căpăţîna unde le e acum. Şi dacă mai vor să stea la căldură, şi nu afară, în frig, la mîna oricărui borfaş, că le-am luat şi pistoale, da proasta de Stela l-a pus în sertar în loc să-l pună sub pernă, sau nu, sub pat. Dumnezeu s-o odihnească. Bătrîna se cutemură puţin. Nu mai putem permite oricărui tip la costum să intre fără pedigree. Şi nici scandal n-ar fi bine să mai fie. Petru începu să asude şi să-şi frîngă mîinile. Nu-i plăcea de fel ce se întîmplace cu cîteva zile înainte.
-Nici. Îi punem să ne arate buletinul la intrare, şi Sergiu îi notează în registru.
-Aş, s-ar putea nu vrea clienţii. Care-i prostu să rişte să afle prietena, sau nevasta că..
-Mai bine asta decît încă o nepăţită ca aia cu Stela! Fetele ştiu? Nu le-ai zis nu?
-Nu. N-am vrut să le sperii degeaba. Le-am zis că Stela s-a retras şi că a plecat în grabă cu un client şi ne-o lăsat baltă, fără adresă, fără telefon, fără nimic. Şi am anulat abonamentul Stelei.
-Bun. Să nici nu afle. Nici acum nici mai tîrziu. Oricum au văzut că eu sunt agitată. Am rămas mască atunci cînd am văzut-o acolo…cînd am..văzut-o…
-Gata! Deja mi-ai mai zis de treizeci de ori. Ştiu că te-a afectat dar stăpîneşte-te, ce dumnezeu! A lu Groparu’ au făcut treabă bună. Au strîns tot, am fost acum două zile, e ca-n palmă.Nici un ciorap n-a rămas. Parcă n-a fost nimeni. Am trecut şi pe la Florica, şi şi ea era mai cu grijă, acuma are un băiat în spate. Ăla a mai rezolvat una săptămîna trecută.
-Doamne-ajută-ne!
Bătrîna izbucni în lacrimi, şi începu să tremure.
-Petre, să nu mă laşi singură. Se opri destul de repede din plîns şi îşi şterse lacrimile, şi muşcă încă o dată din pîine, după care chipul ei părea inexpresiv, ca o statuie.
Petru începu să se joace cu linguriţa muncindu-şi mintea cu frenezie. Îndepărtă cumva gîndurile rele şi se reveni iar la ideea lui cu kimonourile.
-Auzi la ce m-am gîndit… Andreea cuntinua să se uite în gol. Ce-ar fi să îmbrăcăm fetele în kimonouri? O să fie ceva nemaivăzut. Bătrîna nici nu-şi mişcă privirea. Ce zici? Eu cred că o să fie..
-Cum să faci aşa ceva? Izbucni iar bătrîna, de data asta furioasă. Obrajii începură să i se înroşească. Izbi cu pumnul în masă, lovind farfuria pe margine şi făcînd pîinea rămasă să zboare pe gresie. S ridică brusc în picioare şi începu să vorbească cu un interloctor invizibil din perete.Bestie! Animal! Nici nu merită onoarea de a fi numit aşa! E cu mult mai crud! Se opri la fel de brusc cum începu şi alunecă înapoi pe scaun, încet, ca un fulg de zăpadă. Privirea îi deveni din nou inexpresivă. Petru se obişnuise în ultimele două zile cu femeia asta înnebunită de frică şi durere. Pe el nu-l afectase foarte tare vestea fiindcă văzuse lucruri mult mai rele de cînd fusese copil. Totuşi asta nu-l făcuse mai puţin optimist şi încerca să o consoleze cît putea. Andreea alterna stările de disperare cu cele de luciditate şi nici măcar ea nu putea prezice următoarea criză. Începuse să ia calmante.
-Poţi…Du-te la Cocuţa şi zi să-ţi facă… Unu negru pentru Mili, unu de culoarea piersicii pentru Felicia şi unul alb pentru Agnes. Banii ştii deunde să-i iei.. A, vezi să iei nişte margarină şi stafide cînd vii.
-Bine. Margarină d-aia?
-D-aia de prăjitură.
-Ce faci bun? Petru zîmbi.
-Cozonac cu stafide. Vezi să nu stai mult. Şi mai treci şi pe la Mioriţa şi vezi dacă nu este lapte sau iaurt la reducere.
-Bine.
-Ia şi nişte dotsuri dacă sunt.
-Bine draga mea. O privi cu drag. Femeia asta era o luptătoare, ştia el, ştiau toţi bine asta, doar o cunoşteau de-atîta timp! Izbucnirile aveau să treacă mai curînd sau mai tîrziu, cum trecuseră şi celelalte, chiar dacă lăsaseră cicatrici adînci în sufletul ei. Da, avea să reziste şi avea să meargă mai departe, instruind în continuare cele 3 tinere: Agnes, Emilia şi Felicia, acum că Stela dispăruse din peisaj şi doar ele rămăseseră.
Bătrînul oftă şi-şi luă haina pe el şi ieşi afară. Mirosea a ploaie şi era ceaţă. O luă către chioşcul cu ziare de lîngă bloc şi aruncă o privire peste titluri. Nu văzu niciunul mai sîngeros sau deosebit faţă de cele ce le văzuse cu o zi înainte. Radu, ţiganul ce vindea ziare işi ridică privirea din gazeta ce-o citea şi dînd mîna cu el. Zîmbi:
-Să trăiţi dom’ Carol! Cum sunteţi maistre?
-Uite, pe-aci pe colo, cu bătrîneţile mele, cum să fiu? Tu Răducule? Cum mai sunt ai tăi? Bine, sănătoşi?
-Sănătoşi! Tari ca piatra, ce mai! Doamna ce mai face? Parcă ziceaţi că-i un pic bolnavă.
-Încă puţin răcită, deh, toamna i-a intrat prin oase.
-Lăsaţi, lăsaţi, că sunteţi încă tînăr domnu’ şef! Păi cum, se poate? Ţapăn ca un munte!
-Da, da. Începe să rîdă. Ţapăn cum era ăl’ mic în tinereţe. Îi face cu ochiul ţiganului care izbucneşte în hohote.
-Bine zis domnu’ şef! Da’ las’ că ştiu eu, ce nu-mi zicea Popeasca, aia care ia tot timpu integrame şi reviste culinare, cît vă mai bătea ea-n ţeavă, ehhei! Las’ că ştim noi maistre cum merg treburile. Rîse. Cu ce vă servesc? O gazetuţă, un sudoku, un rebus?
-A..Păi da-ţi-mi şi mie atunci un rebus, d-ăla greu, c-aşai plac cucoanei ş-acolo un ziar, ăsta de azi.
-Poftiţi domnu şef! Radu îi întinse integramele şi ziarul privindu-l pe sub mustăţile pe care nu le poseda.
-O zi bună Răducule! Să-l saluţi pe ăla micu din partea mea.
-O să-i zic! Ziua bună maistre!
-Asemenea.
Petru zîmbi în sinea lui şi se depărtă cu paşi domoli, ajungînd la Mioriţa, care era la doi paşi de unde luă un pachet de dotsuri, un iaurt mare de bivoliţă un pachet de margarină şi un litru de lapte bătut.
Ceaţa devenea din ce în ce mai densă, iar petru iuţi pasul. Îl dureau şalele.
Cînd a ajuns în faţa blocului îşi aminti că uitase să ia stafide şi merse pînă la magazinul din apropiere de unde luă un pachet de două sute de grame de stafide aurii. Cînd să iasă se răzgîndi şi îi ceru vînzătoarei o pungă de dropsuri cu lapte şi o ciocolată neagră cu lapte. Ştia că asta sigur o va înveseli pe Andreea, a cărei mari vicii nu era nici fumatul, nici alcoolul, nici stupefiantele, deşi le încercase pe toate, ci ciocolata şi sexul.
,,Cu cît mai mult cu atît mai bine’’ era principiul ei, şi nu renunţase niciodata la el nici măcar acum în totalitate. Mai mereu găseai, dosite prin locuri ciudate, ambalaje de staniol de la ciocolată. Pe balcon îi plăcea în mod deosebit să privească asfinţitul. Cu ceaşca de cafea într-o mînă şi cu ciocolata în cealaltă privea în depărtări printre blocuri pînă se făcea întuneric şi venea şi Petre lîngă ea şi priveau cerul în tăcere privind cum se năştea lumina stelelor.
Singurul lucru întradevăr deranjant era muzica house a vecinilor de dedesupt sau tînguielile lamentabile ale unor manelişti în curs de îmbătare care începeau odată cu ora de linişte. Atunci Petre intra în casă şi Andreea îl urma aproape imediat după ce-şi murmura rugăciunile.
Petre intră în bloc şi luă liftul pînă la etajul 9, unde stăteau ei. Deschise uşa şi în acelaşi moment telefonul zbîrni, iar cînd se descălţă o auzi pe Andreea zicînd:
-Sigur, sigur. Diseară, pe la 9 e bine? Da, da. În regulă. Ştii unde deja, ai vorbit cu sergiu, da? vezi, ai grijă că…Aaa, bine, bine. Distracţie plăcută! Mersi, mersi.
Petru puse plasa cu cumpărături pe masă şi începu să le pună la locul lor.
-Pentru cine?
-Agnes.
-Cine e?
-Gabi. Ăla din centru. L-am verificat. E curat.
-Bun. Ia uite ce am luat! Îi arătă zîmbind ciocolata şi ea îi zîmbi înapoi.
-La Cocuţa ai trecut?
-Nu, mai pe diseară. După ce faci tu cozonăcelul merg şi cumpăr material pentru rochii şi joc o tură de pocker cu Martin. Zîmbi vinovat.
-Ştii că se oftică dacă o deranjezi aşa tîrziu, şi ce-ţi trebe să joci iară pocker? Iar vrei să rămîi dator? Uite, şi-ai plecat aşa d-acasă şi-ai lăsat totul vraişte! Tu totdeauna laşi mizerie şi vecilaşi urme p-unde mergi şi…
Petru oftă. Cicăleala îi seca toată răbdarea şi era un obicei la care Andreea nu renunţase de cînd o ştia. Niciodată nu simţea o nevoie mai mare de a o pune la punct decît atunci cînd vorbea, dar ştia că, nu odată, era să-i scoată ochii cînd o pălmuise şi trebuise să fugă cînd începuse mai apoi să-l fugărească cu o tigaie şi să-l lovească cu sălbăticie, ea ferindu-se uşor de loviturile lui. Atunci stătuse o noapte întreagă în faţa uşii, în frig bînguindu-şi scuzele, cerîndu-i iertare şi făcînd pneumonie. Ea-l primise dimineaţa tîrziu privindu-l cu ochii ei verzi-căprui şi fără să zică o vorbă l-a dus în baie unde îi pregătise cada cu apă fierbinte. O săptămînă, cît a durat boala nu i-a adresat un cuvînt şi l-a îngrijit ca pe un prunc. Apoi totul revenise brusc la normal.
Andreea se duse la baie şi începu să plîngă.

***

-La naiba! Agnes amestecă furioasă cu pensula de pe paleta ei improvizată dintr-o jumătate de uşă care o avea aşezată pe măsuţa de lîngă şevalet. Pe faţă avea vopsele şi urme de degete iar pe cămaşa largă avea dîre şi stropi. Pe podea erau împrăştiate peste tot albume de artă deschise, unele noi, altele rupte de atîta răsfoit prin ele, cărţi cu poze alb-negru, color, sepia, sau pur şi simplu îngălbenite.
Pe parchet erau înşirate zeci de tuburi de culoare, aranjate după principiul ROGVAIV- roşurile, oranjurile, galbenurile, tuburile de verde, albastrurile, indigo-ul şi violeturile. După violeturi aşezase brunurile, tonurile de pămînt o găletuşă de culoare albă şi una de culoare neagră. Două spatule stăteau în diluant într-o sticlă de plastic tăiată pe jumătate, iar culoarea de pe ele se răspîndise şi uleiul formase o pojghiţă la suprafaţă.
Agnes luă cuţitul de paletă şi începu să răzuiască pînza de tuşele groase pe care tocmai le pusese şi le conferi o altă formă. Se opri cîteva clipe şi apoi fugi în bucătărie şi se întoarse cu ceva în mînă. Se apropie aşa tare de pînză încît cîteva fire din părul ei creţ şi împrăştiat se lipiră de culoare în timp ce ea trasa linii fine şi precise cu furculiţa.
Lucra cu frenezie pe pînza de 50x50 de doar două zile şi era aproape gata. Cînd termină de făcut textura se dădu cîţiva paşi în spate şi-şi contemplă cîteva secunde munca. Apoi se aşeză turceşte cu spatele la şevalet cu coatele pe genunchi, capul în palme şi ochii închişi. În spatele ochilor ei vedea un ecran negru pe care se derulau fel de fel de versuri sau scene din viaţă apoi vise apoi amintiri apoi i se desfăşura fantezia şi iar o lega de ceva concludent şi real şi le amesteca pe toate după care le stoca în fel de fel de cutiuţe din mintea ei şi apoi iar le scoe şi le rearanja. Era un joc care o relaxa.
Deschise leneşă ochii şi-şi privi studioul. Palmele ei înmuiate în albastru acoperiseră tavanul cu sute de urme de diferite nuanţe iar în centrul fiecărei palme se afla o stea. Pe pereţii albi desenase o grădină luxuriantă iar pe cei negri lipise zeci de schiţe aşa încît aproape nici nu se mai zărea decît pe alocuri culoarea lor originala.
Lîngă fereastră era un mic birou acoperit cu foi de hîrtie şi carton, creioane, pasteluri, pensule, guaşe, cărbuni, tuşuri colorate, peniţe de 5 feluri,foarfece, lipici, radiere, ziare decupate, reviste făcute ferfeniţă, chibrite, cărţi deschise, liniar, oje colorate.
Se uită la ceasul care abia se vedea de sub un teanc de hîrtii şi zări că era ora 20:45 şi realiză că nu era nici măcar pe-aproape de a fi gata.
Îşi aruncă cămaşa direct pe birou, răsturnînd cîteva borcănaşe colorate de tuş care nefiind bine închise se vărsară pe birou şi pe jos, pătînd şi cămaşa. Culorile se amestecară şi începură să se împrăştie pe parchetul şi aşa stropit cu zeci şi zeci de culori tonuri şi nuanţe. Agnes ridică din umeri şi strîmbă puţin din nas ca pentru ea şi doar cu lenjeria de pe ea alergă în baie unde făcu duş curăţindu-şi pielea albă de culori şi transpiraţie.
Agnes avea douăzeci şi trei de ani şi îşi abandonase studiile de la facultatea de arte în urmă cu doi ani. Ea era copilul unic al unui muncitor pe şantier şi al unei profesoare de franceză cu perspective destul de înguste asupra viitorului ei. Ea fusese totdeauna fascinată de tot ce înseamna formă, culoare, volum, petrecîndu-şi timpul liber aprofundînd istoria artelor şi pictura. La optsprezece ani , cînd ai ei nu au lăsat-o să iasă din casă ca să meargă la examenul de admitere şi-a jurat sieşi că va face orice sacrificiu ca să îşi satisfacă nevoia de a crea. Şi s-a ţinut de cuvînt.
La cîteva zile după ciocnirea între ea şi ai ei a fugit de acasă doar cu un rucsac şi o geantă de voiaj în care-şi puse cîteva tricouri, o rochie uşoară, o pereche de pantaloni scurţi şi două perechi de lenjerie. În rest burduşise caiete de schiţe creioane şi culori, iar în rucsac îşi pusese multă mîncare. A luat trenul şi dusă a fost.
Cînd ceasul arăta 21:03 ea îşi aprindea o ţigară şi stătea tolănită în fotoliul din camera de oaspeţi. Avea pe ea o rochie diafană şi albastră, în ape, care îi scotea în evidenţă albastrul intens al ochilor. Părul îi cădea liber pe umeri în bucle aproape perfecte cînd îşi prinsese în păr o fundă mare, tot albastră, cu irizaţii argintii.
Soneria prinse glas. Agnes păşi cu picioarele goale înspre uşă, stingîndu-şi ţigara într-o scrumieră de pe mobilă, şi o deschise.
Un tînăr plăcut la vedere, îmbrăcat destul de formal, cu pete stacojii în obraji şi o expresie uşor sînjenită îi surîse.
-Ăăăăă…Bună…Eu..ăă..eu sunt Gabi. Ăăăă..tu..ăă?
-Iar eu Agnes, zîmbi ea şi-l invintă înăuntru.
Închise uşa încet.


***


-Şi zici că-i curat?
Petru îşi puse apă la fiert.
-Da. L-am pus pe Sergiu să caute referinţe, unde-a lucrat, a verificat buletinul, tot. Pare băiat serios şi n-are nici douăzeci de ani. E şi frumuşel.
-De ce-a venit la noi?
-Cadou din partea tatălui lui. Mare mahăr.
-Cadouri de prost gust. Petru strîmbă din nas. Ce părinte denaturat şi-ar trimite fiul….
-Ia lasă-mă cu morala ta! De parcă tu nu stai în casă cu o fostă tovarăşă din breaslă!
-Da, dar nu mai eşti. Acum suntem amîndoi. De cîte ori n-am mai vorbit noi despre asta?
-Da! Da’ cum poţi să-l judeci tu p-ăla că-l trimite pe fiu-so la noi cînd chiar tu ai intrat aşa-n viaţă! Împins de tac-tu de la spate şi cu el aproape de faţă! Sau ne-am boierit în halul în care nici nu mai credem c-a existat asta?
Petru înghiţi în sec. Ştia şi el foarte bine că aşa devenise şi el bărbat. Îşi amintea perfect cum îl luase de umeri şi îl luase cu el în hotelul din zona rău famată a oraşelului în care locuia atunci. Îşi amintea perfect cum tatăl lui pusese banii în mîna fetei cu machiaj strident şi prost îmbracate, şi cum a stat în uşă în timp ce el..
-Aveam cinşpe ani. N-am vrut. Eu o iubeam pe… Tăcu. Andreea îl privi pe sub genele rimelate cu un surîs ironic pe buze.
-Şi-ţi pare rău?
-Am mai vorbit despre asta. Alea-s vechituri, nu mai contează. Trecutul rămîne îngropat acolo unde e. Petru îşi amesteca ceaiul cu o linguriţă de argint şi îşi privea consoarta cu o privire resemnată.
-Da-ţi pare rău?
Andreea îşi turnă lapte cald într-o cană maronie şi puse crăticioara înapoi pe aragaz.
-Nu. Poate altfel nu te-aş fi cunoscut.
-Dumnezeu are grijă de toate. Dacă nu era p-acolo era pe dincolo. Dracu ştie.
Îşi şterse cu mîneca fruntea. şi Petru începu să-şi bea din ceai. Radioul elibera din el o melodie lentă, un fel de vals.
-Mili e la sală? Petru se ridică şi-şi aruncă plicul de ceai într-o mică scrumieră de pe bufet.
-Nu, e la bazin cred. Uită-te pe program. Muşcă dintr-o felie de cozonac şi trase o duşcă de lapte.
-Prea se strofoacă cu sportul. N-are stare. Nici nu pricep la ce-i foloseşte.
-Las-o. Nu vezi ce bine arată? Numa să aibe grijă să nu se lovească sau ceva. Că dup-aia o să-I fie nasol la lucru.
Petru rămase cîteva secunde tăcut şi apoi luă şi el o felie de cozonac de pe farfurie şi începă să o mănînce încet.
-Am dus materialele la Cocuţa. Zice că o să fie gata peste cîteva săptămîni, numa să-i duc nişte panglici de mătase ca să arate autentic. Cred că o să le placă fetelor.
-Bine, bine. Vezi, să-i dai nişte lei şi o cutie de ciocolată d-aia, franţuzească, de care-am adus săptămîna trecută. Defapt nu, ce prostii vorbesc? Mai bine du-i nişte cafea, că oricum îi place să citească în cafea.
Petru sorbi zgomotos din ceai.
-Nici după atîta timp nu ştii să bei frumos la masă!

***

Emilia ieşi din bazin şi se îndrepă spre duşuri cu halatul prins de şolduri. Trecu prin dreptul oglinzilor placate pe pereţi şi-şi aruncă o privire pe imaginea femeii care se impregnase în suprafaţa netedă şi rece. Îşi privi o clipă părul negru prins strîns într-un coc în creştet, şi ochii verzi-chihlimbarii. Îşi desfăcu părul lăsîndu-l să-i cadă pe umeri.
Se apropie de oglindă şi o atinse cu vîrfurile degetelor şi zîmbi amintindu-şi de o imagine a ei din adolescenţă.
Îşi apropie chipul de reflexie, privindu-se în proprii ochi, aproape lipindu-şi fruntea de ea. Respiraţia aburi oglinda iar prosopul alunecă jos pe podea. Îşi puse palma stîngă peste abdomen şi îşi mîngîie pielea.
-Cum de te poţi privi? Zîmbi dezgustată. Simplu. Nu-ţi mai pasă. Ai murit. A murit.
Se dezlipi de sticlă şi intră la duşuri.
Peste douăzeci de minute ieşi afară din complexul sportiv gol şi se plimbă cîteva minute prin ceaţă pînă în parcare unde se urcă în maşina sport.
Se privi în oglinda retrovizoare cîteva secunde retuşîndu-şi machiajul şi apoi porni motorul pătrunzînd din ce în ce mai adînc în întunericul lăptos.


***

-De ce faci asta?
-Pentru că.. E un compromis.
-Ce compromis?
-Între spiritul profan şi arta mea.
-Adică?
-Eu îmi vînd… mi-am vîndut trupul ca să pot să-mi conserv ce mi-a rămas din suflet pentru o eternitate variabilă.
-De ce vrei să faci asta?
-Pentru că mă face fericită. Îmi dă un scop.
Gabriel zîmbi, şi o privi pe Agnes cum stătea turceşte, sprijinită de tăblia patului cu plapuma ce-i acoperea corpul pînă aproape de baza gîtului. Fuma o ţigară şi privea în gol, cu gîndurile disipate.
-Nu ştiu cît înţelegi tu din asta, dar disperarea te împinge să faci lucruri ce le credeai inaceptabile înainte. Cel puţin la mine.
Revăzu în minte chipui lui Petru cînd se oferise să o ajute, cînd o găsise dormind cu rucsacul sub cap în gară.
-Acum mai eşti disperată?
-Nu. Cred că mi-aş putea găsi o slujbă adevărată, sau aş putea să încerc să-mi vînd din lucrări, dar nu pot. Efectiv mi-e imposibil. Scrumă lîngă pat. Pe de o parte e faptul că sunt datoare vîndută lu’ nenea Carol şi amantei lui, care m-au ajutat enorm, şi pe altă parte nu-mi pot închipui cum aş mai putea împărţi aşternuturile doar cu un singur bărbat. Acum mi se pare ciudată ideea. Înainte eram ferm convinsă că o să ajung călugăriţă.Ştiu că nu va dura o veşnicie. Începu să rîdă încet, pentru sine. Je suis une…madame bizarre…mais… je m’aime comme ca! Începu să rîdă cu poftă.
-Nu ştiu franceză. Gabriel o privi puţin contrariat, cu o sprînceană ridicată în semn de mirare. Ce-ai zis?
-A, nimic, vorbe alandala. Mama era profă de franceză. Mă întreb ce face acum. Probabil dă meditaţii unui puşti corigent.
-Nu..?
-Nu, nu ţin legătra cu nimeni. A, ţi-a zis Sergiu, nu? N-ai voie să mă mai cauţi în alt context decît ăsta.
-Da, mi-azis. Ciudat tip. Aveam impresia că e şi nu e acolo cînd vorbeam cu el. Nici nu ştiu unde sau cum a dispărut cînd m-a lăsat în faţa apartamntului tău.
-Ăsta-i Sergiu. E tipul în care avem încredere toate, şi care ne asigură că suntem în siguranţă. Dacă noi refuzăm un client, el trebuie să ne scape neapărat de el.
-Pe mine de ce nu m-ai refuzat?
-Auzi, pentru un client, pui cam multe întrebări indiscrete.
-Ştiu. E una din plăcerile mele, ce pot să zic? Surîse. Deci?
-Am avut un sentiment bun. Şi mi-au plăcut buzele tale.
Gabriel începu să rîdă.
-Buzele? De ce buzele?
-Pentru că eu prima oară în viaţă am sărutat un tip cu buzele pline, aşa ca ale tale. Cel mai intens lucru posibil. Şi-am rămas cu nostalgia, bănuiesc. Totuşi, adevăratele prime săruturi au fost inconştiente. C’est une pitié.
Agnes se aplecă deasupra lui Gabriel si-l sărută încet pe buze. Plapuma alunecă, dezvelindu-i umărul alb şi rotund, accentuîndu-i delicateţea. Părea o divinitate sculptată din marmură.
-Tatăl tău e ciudat.
-Mda, aşa-i.
-Nu cred totuşi că asta a fost o idee bună sau una rea.
-Habar n-am. Agnes începu să se joace cu părul lui. Îşi plimbă degetele de-a lungul gîtului lui, mîngîindu-l cu tandreţe. Se aplecă înspre el pînă cînd buzele aproape îi atingeau urechea lui. Şopti aproape isesizabil:
-Cum a fost? A meritat?
-Îmh...
-Ce sec. Îşi dădu părul după ureche.
-Ştiu.
-Nu ţi-e silă de ceea ce fac?
-Nu. Nu cred. Nu ştiu. Defapt nu prea cred că-mi pasă aşa mult.
-Acum sunt a ta şi asta-I tot ce contează. Tu es corné anfin.
-Corect.
Agnes se lăsă jos şi se lipi de Gabriel imbrăţişîndu-i gîtul şi sărutîndu-l.
-Vremelnice plăceri! Izbugni el la un moment dat în rîs.


***

-A sunat Sergiu. Zice că Felicia s-a evaporat de acasă, nu este nicio lumină, nimic, nimic şi nici la mobil nu răspunde.
-Oare..?Apoi încet ca petru sine: medicamentele…
Andreea îşi muşcă buza de jos pînă aproape îi dădu sîngele şi totuşi, o lacrimă îi brăzdă obrazul.
-Dumnezeu să ne-ajute! Sună-l pe Sergiu şi zi s-o caute urgent!


***

Felicia îşi scoase pistolul luat din sertar şi-l privi cu o nestăvilită plăcere. Îşi plimbă degetele pe suprafaţa rece a metalului simţindu-i textura letală. Ochelarii îi măreau ochii albaştri şi tulburi.
Felicia a fost fiica adoptată a unui cuplu de homosexuali americani de origine romînă care se căsătoriseră oficial cu cîţiva ani în urmă în Olanda, printre mirosul de tututn, marijuanna şi alcool . Acolo, printr-o serie de coincidenţe bizare, şi-a descoperit vocaţia întîmplător, Tot acolo a început să aibă probeme cu nervii.
Cîntări în palmă arma timp de cîteva şi apoi o ascunse în poşetă.
În întunericul nopţii ieşi prin fereastră pe acoperişul garajului, apoi, cu o agilitate demnă de o felină se aruncă, aterizînd pe pămînt într-o poziţie ghemuită. Rămase aşa cîteva momente după care se ridică cu greu şi cu paşi şovăielnici se îndreptă spre stradă.

***

-Nimic? Andreea începu să nu-şi mai stăpînească plînsul.
-Nimic.
-La Stela acasă a căutat-o?
***

Felicia privea în gol. Ochelarii îi căzseră pe jos, dar oriucum ne vedea clar aşa că nu remarccă nimic. Îşi simţea corpul o ca un sac de carne şi era doar parţial conştientă . Îşi amintea vag de nişte droguri pe care i le dăduse Andreea contra migrenelor şi că nu trebuia să ia prea multe. Dar durerea fusese aşa profundă în zilele acelea încît nu mai suportase şi le luase într-un dozaj mai mare.
În ziua aceea luase de trei ori mai mult decît trebuia şi i se otrăvise mintea.
Definitiv.

***

Emilia gonea pe străduţele pustii în bolidul ei imens şi argintiu. Avea douăzeci şi patru de ani şi absolvise facultatea de sport. Avortase de două ori de cînd aproape se întreţinea singură aşa că încă mai era depresivă mai tot timpul, rece şi distantă. Unghiile scurte, îngrijite, umerii mai laţi, muşchii dispuşi perfect pe corpul ei îi trădau condiţia fizică perfectă după anii de antrenamente intense. Era de o frumuseţe studiată.
Curînd trecea pe lîngă fosta casă a Stelei. ‘’Biată proastă! N-ai ştiut ce te-a lovit! Eu am aflat. A fost unul de 9 mm. Să ştii că-mi pare rău. Sper că eşti bine acolo, unde eşti.’’

***

Petru îşi frîngea mîinile în timp ce Andreea plîngea mocnit, stăpînită de o presimţire rea. Îl trimiseseră pe Sergiu după cai verzi pe pereţi, era convinsă, şi ştia că dacă ceva era inevitabil, se va produce oricum.
După moartea Stelei şi vederea cadavrului ei penetrat de gloanţe şi acum nu mai rezista nici ea fără o doză adevărată de isterie. Şi ştia că probabil Felicia a exagerat cu medicamentele. Şi că va păţi ceva. Nu ştia exact ce, dar simţi că va fi ceva urît de tot.
Le iubea pe fiecare din fete de parcă ar fi fost fiicele ei şi n-ar fi suporat să ştie că vreuna ar avea probleme sau că ar păţi ceva.
Inima îi bătea nergulat din cauza plînsului.

***

-Trebuie să pleci.
-De ce?
-Acum.
Gabriel privea fascinat cum Agnes se ridică din pat, nudă, şi îi arată uşa cu mîna în care ţinea mobilul la care avuse o conversaţie extrem de scurtă. Avea chipul gravat cu o expresie speriată.
-Ieşi. Trebuie să plec urgent.
-Ok.
-O să te caute Sergiu, sau tanti Andreea pentru preţ.
-Ok.

***

Felicia privi ameţită în ceaţă şi i se păru că vede lumină. Cu paşii nesiguri se îndreptă spre punctele din ce în ce mai strălucitoare din faţă.

***

Emilia apăsă pedala de acceleraţie cuprinsă de furie cu gîndul la Stela. ‘’Ce stupid să mori aşa!’’. Nu zări decît prea tîrziu silueta care cu paşi împleticiţi se îndreptase în mijlocul străzii şi stătea cu braţele deschise ca pentru o-mbrăţişare. Frînă prea tîrziu, izbi silueta şi intră derapînd în stîlpul din apropiere.

***

-Ce mai e nou Răducule? Petru zîmbi încet, îmbrăcat într-un costum negru, elgant.
-Nimic nou, toţi sănătoşi. Dumneata domnu’ şef?
-Nu ştii? Îndoliat…
-Coana mare?!
-Da. Inima…
-Vaai! Condoleanţe…Vai!.. Azi e…
-Da, înmormîntarea. Bătrînul îşi făcu o cruce mare. Fie-i ţărîna uşoară!
-Dumnezeu s-o ierte, c-a fost femeie bună.
-Amin.
Nu-i mai spusese nimic de celelalte două înmormîntări şi despre vizitele la morgă.
Agnes purta o rochie neagră superbă, iar voalul negru îi acoperea lacrimile ce curgeau şiroaie. În spatele ei stătea un tînăr îmbrăcat serios, puţin sfios şi îmbujorat care o ţinea de umeri şi îi oferea batiste.
Cînd aşezau morţii în groapă Agnes şopti încet, pentru sine:
-Cumplit…
Agnes mai aruncă o privire coşciugului care începu să dispară sub grămezile de pămînt aruncate deasupra.
Se aruncă la gîtul lui Petru hohotind.