duminică, 13 februarie 2011

de ce. te rog.




de ce de ce de ce de ce?
de ce te detest atît de mult în tăcerea ta, cînd ştiu că totul ar fi un dezastru? nici nu-mi vei răspunde-n veci.
de ce?
ţi-e frică, nu-i aşa?
ţi-e frică că poate cineva se va apropia prea mult de globul tău pur de linişte şi singurătate şi îl va sparge şi-ţi va da peste cap întreaga ta lume perfectă. Şi totuşi dacă se va întîmpla asta vreau să fiu acolo. De ce nu vrei să crăpi oglinzile prejudecăţilor tale prosteşti?
Poate sunt eu cea proastă fiindcă nu înţeleg, fiindcă am uitat cu e să fie aşa, plimbări prin cataombe de linişte. Aproape auzi oasele strămoşilor.
Măcar fă un pas! Fă ceva! nu pentru mine, pentru că asta ar fi o inepţie, that special one for you. Nu vei putea fugi pentru totdeauna să ştii.
Sunt îngrozitoare, poate aşa încerc să te schimb, te ispitesc să te închizi mai mult.
inhalează parfumul dulce şi calcă tăcerea în bocanci grei de armată. Fă ceva! Orice! dar încetează să mă înnebuneşti fiind tu însuţi! oricît de absurd ar fi asta, fă ceva, devino uman, lasă-ţi sufletul liber, nu-l mai strangula.
te rog.
poate nici măcar eu nu ştiu de ce îţi cer asta cînd ştiu că nu m-ar afecta chiar atît de tare, şi nici măcar gelozia nu şi-a strecurat coada în mintea mea.
dar înceracă.
te rog?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu