Lacrimogen

Dat fiind faptul că sunt o insensibilă cu o reputaţie de păstrat nu mă voi avînta în declaraţii prea siropoase cu privire la ziua de azi şi la zilele de dinaintea ei.
În primul rînd, mulţumesc celor prezenţi atît psihic cît şi fizic şi îmi cer scuze dacă au fost provocate atacuri de panică din cauza înghesuielii. N-a fost cu intenţie, a fost cu marmeladă.
Ori cît de ciudat pare, nu pot spune sincer că m-a mişcat foarte tare ceremonialul propriu-zis, mici intruşi reuşind să spulbere urma de solemnitate care s-ar mai putea găsi în festivităţile somptuase. Printre altele, m-am simţit ca într-o salopetă de fustă, cu ciorapii rupţi în clipa 2 în care am coborît din taxi, cu o geantă unde aveam stocate un portofel, o poză în ramă, un clopoţel, nişte foi şi-un pix, mult prea multe ca să-mi fie comod, un zumzet continuu de fundal, inevitabil de altfel, plîngeri cu referire la caracterul bilingv al procesiunii şi aşa mai departe. Aş fi o scroafă, e adevărat, dacă aş continua pe tonul ăsta.
Vreau să zic, însă, că am fost extrem de emoţionată de cei care au venit pentru mine în burduşeala aia. Şi mă înclin în faţa voastră, mulţumind timid. M-am simţit onorată că aţi venit să mă îmbrăţişati şi să-mi uraţi baftă. M-am bucurat nu de flori, ci de faptul că v-aţi gîndit la mine. M-am pierdut în ochii fiecăruia cu un sentiment indescriptibil de fericire. Şi pentru asta, vă mulţumesc.
Poate va suna puţin brînzos, dar hey, odată-n doişpe ani de şcoală am dreptul, dar să ştiţi că voi sunteţi flori în sufletul meu. Voi m-aţi completat în fiinţa mea schizoidă şi dementă, acceptîndu-mă cu toate nebuniile mele.
Poate pare că exagerez şi că sunt o sentimentală.
Chiar sunt o sentimentală.
Şi voi sunteţi de vină.

P.S. Las' că vă vine rîndu'!

conexiune imposibil de realizat.

Şi mă refer la oamenii şi cei din jurul lor.
Pe cuvîntul meu, nu mai aveţi pic de compasiune pentru nenorocitul (eu) căruia îi dansează un trib african pe-o măsea dureroasă.
Oarecum de înţeles, pentru că dacă am fi într-o permanentă conexiune cu toată lumea am ajunge toţi deodată la menopauză şi ne-am constipa sincron.
Veci pururi nu mai caut pe google posibile afecţiuni în funcţie de anumite simptome pentru că inevitabil voi intra în paranoia şi voi ajunge la concluzia că leacul suprem este zeama de cuţit sau chimioterapia. Şi precum se cunoaşte efectul placebo, aşa reacţionează şi ipohondria, doar că în sens invers.
Ca să lămuresc treaba asta, pentru eul meu viitor, schizoid sau îmbărbătat de alzheimer, azi mi-a fost extrasă pentru prima dată o măsea permanentă, şi, ţinînd cont de structura mea proastă a dinţilor, e un miracol că mi-a luat 19 ani pînă să ajung în punctul ăsta.

Recomandare: nerecomandat paragraful următor celor slabi de inimă, sau mie viitoare cardiacă.

Pentru mine e extrem de interesant. Pseudo-paralizia feţei care te face să te simţi ca Rocky Bilboa, incapacitatea de a pronunţa 'r'-ul, sîngerarea abundentă, aşchiile de os zburătoare, amorţeala şi durerea post-amorţeală, puroiul, rădăcinile însîngerate, nevoia impetuoasă de a-ţi freca cheagul jos cu limba, de a-ţi clăti gura sau de a scuipa, incapacitatea de a mînca lactate cîteva zile, sutura, aspectul dubios şi inflamat al zonei, radiografia panoramică ruptă dintr-un film sf, cu viitoarele mele măsele de minte crescute complet aiurea în direcţii alandala, zumzetul moale din gingie (doar un pui de african uitat pe acolo).
Şi faptul că toate astea au fost rezultatul unui nerv scos, iar eu sunt una din norocoşii 19% cărora li se întîmplă ca din cauza sistemului imunitar să se apuce de făcut puroi. Fain. Asta înseamnă că degeaba mi se scot nervii şi mi se obturează canalele dacă oricum voi face puroi.

În concluzie, înă la 30 de ani o să am o serie de dinţi absolut perfecţi.
Nici n-o să mai ştiu dacă proteza va fi din porţelan sau plastic.

dependenţă

Pentru că sunt o pîrlită de fiinţă umană vreau să mă plîng. vreau să mă plîng că azi a fost cald şi ieri frig. Vreau să mă plîng că mi-e jumulită pielea de la pantofii noi. Vreau să mă plîng de ochiul meu vînăt de acum o lună. Vreau să mă plîng de facultate, de idioţi, de ignoraţi, de anorexice, de psihopaţi, doctori, farmacişti, antrenori, bulimice, părinţi, viaţă, moarte, teoria relativităţii, gusturile muzicale, trupe, mîncare, anturaj, berea proastă, chimicale, soia modificată genetic, pui şi răţuşte moarte, schizofrenie, trădare, dezamăgiri, inegalitate, ipocrizie, infidelitate, aroganţă, contabili, guvern, parlament, politicieni, profesori, directori, firme, transport, organizare, familie, piţipoance, nerecunoştinţă, singurătate, distanţă, amînări, ambuscade, schimbări.
Dar n-o voi face pentru că ştiu, ştiu, că cineva cine va citi va zice: înţeleg. Iar eu n-o să accept asta, mă voi revolta pentru că sunt dependentă de propria mea durere. Şi îmi iubesc atît de mult dependenţa încît ea devine ceva atît de concret, atît de greu, încît mă sufocă, şi devine ca un fel de asfixiere erotică care poate sfîrşi foarte, foarte prost.
Şi ca toată lumea vreau să schimb totul, vreau să ajung eu salvatoarea planetei, ca ultima proastă ce sunt, şi vreau să îndrept totul, realimentîndu-mi stocul de plîngeri constant.
Şi normal că nu pot. Nu pot, pentru că ar însemna să-mi împart durearea cu încă cineva iar egoismul e prea greu de dărîmat din conştiinţă. Şi simplul fapt că ai putea trece peste mica-mare barieră nu-ţi garantează că şi celălalt vrea să colaboreze.
Dependenta noastră e pasivă. Depindem de canapea ca de alcoolul săptămînal fără de care viaţa n-ar fi haioasă. Depindem de ea ca să ne putem pune cd-ul pe repeat ca să stăm ca nişte plăcinte şi să continuăm să ne plîngem de aceleaşi căcacturi ca strămoşii noştri de acum un cvintiloion de ani: ''porcul iar s-a îmbătat'', ''javra iar se plînge că nu-i dau bani'', ''nu-mi ia niciodată o atenţie'', ''nu face niciciodată un efort în pat'', ''nu e niciodată inventiv'', ''e prea agitată'', ''nu vrea să vorbim'', ''mereu mă agasează cînd sunt obosit'', ''iar fumează'', ''iar plînge''. ş.a.m.d.
Culmea e că am impresia că ne place. Sunteam absolut înnebuniţi după mizeriile astea.
Cei care nu se plîng, nu se zbat ca fraierii sunt cei care s-au prins că probabil cel mai important e să te schimbi tu în aşa fel încît să te mulezi pe retul plîngăcioşilor dar să-ţi păstrezi măcar constenţa intactă.

p.s. poţi să-ţi închipui că mi-a venit asta pentru că o fată drăguţă e într-o relaţie cu un idiot misogin, ignorant şi completamente mitoman?

Reevaluarea existenţială.

Urăsc învăţămîntul romînesc. Îl urăsc pentru că te ţine captiv, ca pe un pui de cocostrîrc habarnist ce eşti, timp de 12 ani unde se presupune că te învaţă bazele teoretice pe care în procent de vreo 90%, o să le dai dracului în secunda doi în care ai păşit afară din clasa unde ţi-ai dat examenul, şi apoi îţi trînteşte în braţe un miliard de broşuri, îţi zîmbeşte tîmp şi te pune în situaţia în care să-ţi decizi viitorul cînd tu n-ai nici un fel de experienţă şi majoritatea facultăţiluor ună abradacabrant şi n-ai idee cu se mănîncă meseria pentru care vei transpira ca un tîmpit următorii 3 sau 5 ani sau cîţi or fi.
Bravo, halal să-ţi fie.
Pe urmă devii o perioadă de cca 3-9 luni  un somnambul ciumpalac cu personalitate multiplă care se învîrte ca o găină fără cap în căutarea viitorului ideal.
''Fă ce-ţi place.''
Şi de unde maica mă-sii să ştiu ce-mi place? Oricum, majoritatea materiilor sunt sterpe, insipide, rupte din context cînd ne chinuim să le memorăm, să le rumegăm ca nişte dobitoace ca să ştim ce pisici face un inginer, un asistent universitar, un regizor, un pilot sau o stewardesă.
Şi cumva cumva, după mult chin şi trudă, te tîrăşti într-un nou univers halucinant în care majorităţii oamenilor nu le va păsa de tine, care s-ar putea foarte bine să nu-ţi placă şi sfîrşeşti învîrtindu-te în cercuri, urîndu-ţi fiecare clipă de existenţă pe un salar de mizerie.
Dar facultăţile vin cu un zîmbet bine exersat şi sincer după exerciţiile îndelungate în oglindă şi-ţi promite soarele şi luna, o slujbă de un catralion de dolari, burse pe tărîmuri neexplorate, locuri la cămine, un viitor luminor.
Ceea ce nu-ţi spune facultatea zîmbitoare e cîţi dintre studeţi fac propriu-zis ceea ce şi-au prestabilit în cap. Nu-ţi spune că după bursele alea fenomenale în străinătate, pe care trebuie să plăteşti transportul, cazarea şi mîncarea pe un semestru, un an sau doi, s-ar putea să eşuezi într-o slujbă mizeră de profesor de generală sau liceu. Nu-ţi spune că sunt profesori care-ţi trec o notă după cum au dormit c-o seară înainte, un fel de psihopaţi schizoizi cărora li se pot năzări nişte chestii în cap şi să-ţi fută cîte o restanţă următorii trei ani. Nu-ţi spun că te pregăteşti să te baţi pe un loc la un cămin unde studenţii nu-ţi şterg urmele pe unde trec, şi lasă dîre şi jeguri în băi şi toalete. Nu-ţi spun că pe ei nu-i interesează ce oameni ies de acolo atît timp cît îşi fac norma de studenţi.Nu-ţi spun că ai nevoie de spate ca să te poţi căţăra cumva la suprafaţă şi să subzişti.
Vorba Carlei: E frumos.
Dar nu prea.