Florile mor

Păşind pe străzile umede, personajele mecanice ca nişte păpuşi trase cu arcul aud un murmur slab care se propagă uniform prin aerul semipoluat al străzii.
Toţi păşesc cu ochii închişi, suprasaturaţi de aceeaşi rutină pe care nu vor să o modifice.
Pe marginea trotuarelor, în balcoanel şi în curţile caselor totul devine epatant din cauza dualităţii.
Din loc în loc, cadavrele în curs de descompunere sunt ascunse sub crustele colorate ale frunzelor hepatice. Apa se prelinge încet şi mai muşcă puţin din vegetalele în curs de dezintegrare.
În case, bibliotecile gem de durere, iar cărţile se mistuie, acoperite cu o largă varietate de tipuri de praf. Bacteriile şi umezeala ling filă cu filă, pe rînd, fiecare exemplar şi le ronţăie cu o plăcere nebună.
Personajele ronţăie şi ele, la rîndul lor produse sintetice din aceleaşi chimicale folosite la prepararea vopselurilor industriale şi a plasticului. Mintea lor aproape netedă şi lucioasă stă ascunsă sub mormanul de reclame colorate, ambalaje de bomboane şi tăviţe de polietilenă în care au fost piepturi supradimensionate de pui injectaţi cu hormoni.
Un personaj tînăr, dintr-un apartament lipsit şi de personalitate şi de bibliotecă, îşi gîndeşte traseul pentru vacanţa de iarnă.
Deşi iniţial se decisese împreună cu personajul-consoartă asupra unei excursii pe o săptămînă în Alpii Elveţieni, el regîndeşte acum excursia prin Ucraina, printr-o agenţie de turism care promovează turismul local şi bogăţia resurselor naturale ale Cernobîlului.
Personajul-consoartă împleteşte botoşei de lînă on-line pentru personajul-copil ce va păşi cu picioruşele lui pe touch-screen-ul realităţii.
Afară plouă şi florile mor.

Sunt bine.

Nici eu nu mai ştiu dacă sunt sarcastică sau nu.
Ideea e că după ce-am făcut un drum aproape aiurea pînă-n Cluj şi-napoi, ca să nu rezolv mai nimic din ce ţine de mine pentru că d-aia. Dar dacă măcar contestaţia ce-am depus-o pentru Mădă îşi atinge scopul atunci voi considera că a meritat. Sincer.
În alte ştiri, nu-l mai plimb în vecii vecilor pe tata după mine-n Cluj că, pe lîngă că mi-e milă de sufletul chinuit, devenim amîndoi extrem de iritaţi după o vreme.
Eu arăt pur şi simplu deplorabil. Azi am zîmbit numai din voinţa proprie de a fi simpatică, dar se pare că cearcănele şi ochii mei de căţel molestat de-un om de zăpadă au răzbit prin coaja firavă de încredere pe care o afişam.
Mă doare capul de parcă am un trib de africani care fac concurs de sărituri.
Poate părea ciudat pentru ceilalţi dar eu sunt măcinată de aceeaşi grijă de o săptămînă şi nu mă lasă nicidecum în pace. Mă simt la fel cum, probabil, se simt şi maniacii obsesivo-compulsivi şi sunt destul de sigură că sunt fie pe punctul de a-mi desface singură creaniul cu un satîr, fie să determin pe altcineva să o facă de iritabilă ce sunt.
M-am săturat de facultate înainte de a o începe. M-am săturat de complicaţii, de alergătură, de panica continuă care îmi mestecă neuronii ca pe spaghete. M-am plictisit. Mă doare capul, am stat în frig, m-am pierdut, am căutat duzini de anunţuri, am vorbit cu atîţia oameni de mi s-a aplecat să repet ca un papagal poezia, m-am gîndit la o sută una variante invalide de a-mi rezolva dificultatea şi nu mai am nimic.
Creştinii zic că trebuie să-ţi porţi crucea, şi eu mi-o tîrşesc după mine prin praf, glod şi ploaie, nu pentru că mi se pare prea grea ci pentru că nu ştiu încotro trebuie s-o duc.
Totul este relativ.
Indiferent de greutatea unui obiect, acesta devine incomensurabil de greu dacă îl cari prea mult timp.
Crucea mă-sii!

Liceul - cimitir

Deşi titlul nu se referă la melodia celor de la Trooper m-am gîndit puţin la viaţa mea de licean cînd am văzut, undeva după 5 luni nişte poze de la banchetul fostei mele clase.
M-am gîndit cum 4 ani de chin şi trudă, de stress, lacrimi, conflicte etc. se pot vaporiza în contextul unei petreceri scumpe.
Eu aş fi destul de sinceră cînd aş zice că mi-am urît primii 3 ani de liceu. I-am detestat.
Cînd eram într-a 9-a eram în depresie şi nimănui nu-i prea părea să-i pese. Mă simţeam de parcă toţi ar duce o viaţă mult mai upgrade decît a mea şi că eu sunt jalea absolută. În iarna aia mă lăsasem şi de handbal. Cînd m-a întrebat diriga ce e cu mine, i-am răspuns că nu văd care e sensul vieţii şi că de ce trebuie să ne chinuim ani la rîndul, să ne luptăm cu noi înşine ca pe urmă orice realizare să dispară odată cu viaţa noastră. Replica a fost pe măsură: Poate eşti prea matură pentru vîrsta ta.
Realizarea mea din clasa a 9-a e că mi-am întîlnit una din cele mai bune prietene ale mele: Carina. Cu ea îmi împărţeam mizeriile matematice, chimice şi fizice.
Clasa a X-a a însemnat alergătură multă şi poate cea mai plăcută experienţă din patru ani: teatrul.
Clasa a XI-a a fost o completă pierdere de vreme pentru mine.
Ca să fiu sinceră, mi-am cam suprimat amintirile din liceu. Am păstrat cîteva doar, undeva pe la vreo 5-6, pentru că, indiferent cît am încercat să mă bucur de experienţa asta, nu-mi ieşea aproape niciodată. Bine, au fost multe concursuri la care am participat, la o seamă am luat şi premii, şi la ce bun?
Părea că majoritatea profilor sunt la ani-lumină de tine ca om şi că lecţiile aproape mecanice răs-repetate deveniseră instinctuale.
Singurul lucru fain din liceu au fost oamenii. Nu erau mulţi, ci cîţiva, răsfiraţi pe ici-pe colo, ascunşi prin clase de mate-info, bio-chimie, socio şi filo. Oameni mişto, deschişi la mine, oameni pe care i-am cunoscut mai bine decît pe colegii mei pentru că m-au lăsat printre ei, au rîs cu mine cu poftă, au făcut poştă ţigările şi nu s-au sfiit să mă lase să mă integrez printre ei.
Din punctul ăsta de vedere, liceu' fu fain.

I'm fucked

Deşi romîna e o limbă pe care o iubesc cu ardoare, mereu mi s-a părut că limba engleză reflectă mult mai tăios şi potrivit înjurăturiile. Motherfucker bloody cocksucker freakin' son of a bitch fucking cunt.
Nu m-am aşteptat niciodată şi nici o clipă ca existenţa mea să fie uşoară.
Dimpotrivă.
Dar licenţa artistică cu care Universul mă fute e demnă de un Oscar pentru scenariu. Nu glumesc.
Pe lîngă toate nebuniile cu căminul, aşteptarea, panica, şocul ş.a.m.d. s-a mai adăugat şi seninătatea cu care tata mi-a zis clar că fără cămin eu îmi retrag dosarul şi un an de zile dau lustru creierului meu deja neted şi cu aromă de mentă.
Acum aştept aprobarea unei alternative propuse de mine care chiar dacă ar cam avea aceaşi finalitate, măcar m-ar lăsa să încerc studenţia pentru o lună.
În alte ştiri, experimentez cele cinci etape ale pierderii. Şi chiar dacă de regulă se aplică la cu totul alt context decît facultatea, se potrivesc de minune: negarea, furia, negocierea, depresia şi acceptarea. Şi cum nu pot să accept că toată strădania mea din ultimii ani se termină într-o coadă de peşte completă şi absolută, jonglez cu restul de 4 etape, alternîndu-le ca să fie mai interesant.
Arăt morbid de cîteva zile încoace şi dacă n-aş ştii mai bine aş zice că sunt fie alcoolică, fie drogată. Dar nu sunt. Sunt doar într-o continuă stare de stress care mă macină groaznic. Şi ceea ce e mai amuzant e că ştiu că jumătate din stress-ul meu e degeaba. Dar nu mă pot abţine. Pur şi simplu nu pot.
Mi se pare frumos cînd cineva încearcă să mă consoleze dar aproape instantaneu încep să lăcrimez. Asta ca să nu zic că plîng (am şi eu o mîndrie).
Speră la ce e mai bun şi pregăteşte-te de ce-i mai rău, cam asta-i deviza şi schema reluată încă o dată de la capăt.
Mă las distrasă de propriile mele probleme ca să uit că oricît m-oi zbate o să mor şi eu şi ceilalţi şi că prezentul nu înseamnă nimic şi că ce fac, ce-am făcut şi ce voi face va fi inutil şi tot va fi uitat cu fiecare om ce m-a cunoscut şi a murit.
Tu ce mai faci?

big ba da puf!

O să mă prefac, de dragul de a nu ceda nervos, că sunt ok.
Nu sunt nici într-o situaţie disperată nici într-una fără ieşire. Pot să mă descurc cumva.
Singurul motiv pentru care scriu pe pilot automat e ca să-mi pun gîndurile în ordine.
Bun, n-am prins cămin. Depun contestaţie. Nu-mi rezerv multe speranţe în sensul ăsta, dar strîng din dinţi.
Dacă nu funcţionează contestaţia, găsesc un loc unde să stau o lună, pînă la redistribuire.
Dacă şi aia mă fute, ei bine, o să-mi găsesc cea mai puşcată chirie, în curu' Clujului. Nu o să comentez despre absolut nimic, şi o să îmi menţin disperarea sub control.
Am o plasă de siguranţă în Mănăştur (God bless Diana), deşi în paralel mă gîndesc cît valorează dacă îmi amanetez ficatul.
Inspir, expir...
Mă îmbărbătez singură şi trag aer în piept.
Cred că nimic nu e ireversibil şi o să se rezolve.
Trebuie să se rezolve.
Şi poate o să reuşesc să rezist cu nervii cît de cît întregi.
Dar, cel mai frică îmi e de cum o să zic asta alor mei în aşa fel încît să înţeleagă că n-am nici o vina pentru repartiţia în cămine şi că nu sunt nici ciumată, nici bolnavă psihic, nici retardă pentru că n-am prins loc din prima şi să nu mă termine mental mama că sunt o cheltuială făcută aiurea şi un zero barat.
well, what is more to say but GOD SAVE THE QUEEN! ?

bloody sun bath

Titlul e aiurea, ştiu, dar după cinci zile pierdute într-o cabană la vreo 18 km de Miercurea Ciuc cu haita de prieteni nu mai pare nimic cu adevărat aiurea.
Spre deosebire de cabanele clasice, alcoolul a refuzat să se cuibărească comod în fluxul sangvin (şi asta sună aiurea, dar nu contează) ceea ce a făcut ca fiecare zi şi noapte să rămînă destincte şi clare în memoria fiecăruia dintre noi.
Perspectiva mea implică o hoardă de insecte tîrîtoare şi zburătoare care ne-au acompaniat de luni pînă vineri, hoardă asupra căreia am atentat energic, cu rîndul, fără rezultate prea evidente. Pe lîngă asta, ţin să menţionez grătarele la lumina telefonului (foarte romantic şi destul de reuşit) epuizarea treptată a berii, cărbunelui,a cartofilor si restul hranei, dar nimic n-a avut imortanta.
Sa imi iertati lipsa de diacritice dar inca nu m-am prins cum sa fac custom-ul pe laptopul nou care, de altfel, oricum are semnele de punctuatie altfel decat la tastatura engleza clasica, dar are in schimb ceva litere mai dubase din limbile nordice. O sa ma descurc eu cumva. Candva. Odata.
Am fost si la bunici, la ambele, la cea din partea mamei exagerat de des, dupa umila mea parere, si la cealalta doar 4 zile, timp in care am acordat un concediu binemeritat Bunei, care a avut grija sa ma deprime periodic cu cate un dus rece al unei realiati dincolo de rutina zilnica. Dar trecem si peste asta.
Ideea facultatii la Cluj nu ma mai terifiaza chiar atat de tare, nu pentru ca am realizat ca voi supravietuii cu brio, ci pentru ca nu-mi las mintea sa mai haladuie acolo. Am inceput sa-mi fac si pseudo-zestrea, compusa din cam tot ce am nevoie pentru existenta mea in urmatorii ani la camin. Si nu ma simt atat bizar, cat deconcertata cand ma gandesc ca eu, EU! voi fi in situatia aia in care sa-mi rup radacinile bine infipte de acasa, ca sa zburd in tinutul accentului de Kolosvar pe care, de altfel, am un oarecare dispret.
Si dintr-un oarecare motiv, ma tot gandesc la acealasi articol care-l citisem acum vreun an, cred, care spunea ca barbatii slash tinerii care folosesc laptopul in poala sunt predispusi la impotenta din cauza caldurii emanate de acesta, care, distruge sperma, de altfel destul de fragila la temperaturi mari, si a tesutului testicular, sau ceva de genu'. Si n-am habar de ce-mi bat capu' cu asa ceva, cand eu n-am organele de rigoare.
Imi petrec zilele intr-o lancezeala continua si constanta, si ma pierd intr-un spatiu atemporal pentru ca mai nou n-am habar ce mama dracului de zi e azi sau ce-a fost ieri si nici nu ma intereseaza foarte tare.
Obsedez in preajma melodiilor de la Rammstein cu o violenta iesita din comun, dovada cea mai elocventa in sensul asta fiind faptul ca mi-am schimbat skin-ul winamp-ului cu sigla de la Rammstein. Cred ca sunt printre putinii de la care admit balade de dragoste, pentru ca se termina  foarte prost povestile si pe un ritm care-mi place exagerat de mult.
Ce sa mai zic?
Ca deja mi-e dor de toti prietenii mei, toti copchii mei, mari si mici.
Ca am impresia ca ating o transcendenta in lenea mea care se evapora superfluu si ca lucrez la o umilinta personala ca sa nu ma demoralizeze prima saptamana-n facultate cand o sa fiu mica si dezorientat ca restul de vreo 200 de studenti din anu' I.
Dar cine stie, poate, in vreun an si ceva o sa circule si pe acolo vorba de acasa: N-o stii pe Mona? Cine n-o stie pe Mona? Toata lumea o stie pe Mona!