luni, 23 septembrie 2013

Sunt bine.

Nici eu nu mai ştiu dacă sunt sarcastică sau nu.
Ideea e că după ce-am făcut un drum aproape aiurea pînă-n Cluj şi-napoi, ca să nu rezolv mai nimic din ce ţine de mine pentru că d-aia. Dar dacă măcar contestaţia ce-am depus-o pentru Mădă îşi atinge scopul atunci voi considera că a meritat. Sincer.
În alte ştiri, nu-l mai plimb în vecii vecilor pe tata după mine-n Cluj că, pe lîngă că mi-e milă de sufletul chinuit, devenim amîndoi extrem de iritaţi după o vreme.
Eu arăt pur şi simplu deplorabil. Azi am zîmbit numai din voinţa proprie de a fi simpatică, dar se pare că cearcănele şi ochii mei de căţel molestat de-un om de zăpadă au răzbit prin coaja firavă de încredere pe care o afişam.
Mă doare capul de parcă am un trib de africani care fac concurs de sărituri.
Poate părea ciudat pentru ceilalţi dar eu sunt măcinată de aceeaşi grijă de o săptămînă şi nu mă lasă nicidecum în pace. Mă simt la fel cum, probabil, se simt şi maniacii obsesivo-compulsivi şi sunt destul de sigură că sunt fie pe punctul de a-mi desface singură creaniul cu un satîr, fie să determin pe altcineva să o facă de iritabilă ce sunt.
M-am săturat de facultate înainte de a o începe. M-am săturat de complicaţii, de alergătură, de panica continuă care îmi mestecă neuronii ca pe spaghete. M-am plictisit. Mă doare capul, am stat în frig, m-am pierdut, am căutat duzini de anunţuri, am vorbit cu atîţia oameni de mi s-a aplecat să repet ca un papagal poezia, m-am gîndit la o sută una variante invalide de a-mi rezolva dificultatea şi nu mai am nimic.
Creştinii zic că trebuie să-ţi porţi crucea, şi eu mi-o tîrşesc după mine prin praf, glod şi ploaie, nu pentru că mi se pare prea grea ci pentru că nu ştiu încotro trebuie s-o duc.
Totul este relativ.
Indiferent de greutatea unui obiect, acesta devine incomensurabil de greu dacă îl cari prea mult timp.
Crucea mă-sii!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu