joi, 12 iunie 2014

etape

vreau ca cineva să-mi ronţăie sufletul. vreau să nu mai simt nimic, să mă anesteziez de-adevăratelea, nu aşa cum aproape mint cînd o zic. mi-ar plăcea ca totul să fie fluid şi hidrofob. sau, mai bine nu. vreau să fiu sentimentalofobă.
vreau să simt cum îmi curge puterea pe creştet, pe gît, pe abdomen coapse şi pulpe şi să n-o pot atinge pentru că e monafobă. să urlu de frustrare şi să plîng de cît sunt de slabă.
poate dacă aş da cu sufletul de pămînt nu aş mai simţi apoi că poate ceva să mă rănească. să-mi mai rănească mîndria mea stupidă. poate nici n-aş mai avea mîndrie.
sunt negativistă. sunt destul de convinsă că puţini sunt cei care au scris suficiente minusuri la matematică ca să poată avea o reprezentare exactă a polului meu.
folosesc cuvinte mari uneori. şi mi-e ciudă că sunt la fel ca toţi ceilalţi cu tot cu ele.
şi nici măcar nu cred că suntem toţi egali. chestia asta e o utopie la fel de tîmpită ca şi cercul.(pentru detalii accesaţi postarea anterioară).
şi cu toate că nu suntem egali în nimic, suntem la fel. suntem analogii ale propiei specii. suntem imaginea reflectată a celuilalt. faptul că debitez inepţii, pe cînd altcineva nu va vorbi decît într-o coerenţă aproape universală nu mă încălzeşte cu nimic. poate nu-l cunosc pe cel logic. poate defapt e invers. poate eu reprezint golul pe care el îl vede plin.
uneori mă simt neîndreptăţită. mă simt pusă în faţa unor alegeri impuse ce par să aibă o singură variantă ''bună''. o laie. nimic nu e bun, ca să fie bun ar trebui ca efectele deciziilor noastre să nu aibă ecou. să nu urle de aproape consecinţele, de oricare ar fi ele.
vreau să urlu şi să nu-mi mai aud ecoul.
vreau să reprezint oglinda spartă.
mă simt judecată de cei care comit fapte mai grave decît ale mele. atunci ecoul nu mi-e amuţit sau reverbrat ci pur şi simplu mutilat.
mă simt mutilată de modul în care convingerile celorlalţi se ipocrizează.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu