All my friends are dead in my head.
Am constatat că proverbiala mea memorie proastă e mai mult decît proverbială. Nu-mi mai amintesc nume şi abia de-ntrezăresc chipuri înceţoşate din trecut. Şi nu vorbesc de chipuri pe care le-am cunoscut doar în trecere, vorbesc de chipuri pe care le vedeam zilnic o îndelungată perioadă de timp, colegi sau profesori, cunoştinţe cu care mă întîlneam des. Pentru mine, oamenii ăia sunt morţi. Şi nu e o constatare încărcată cu ură sau regret. E doar o constatare.
Perioada liceului e înceţoşată. Şi, contrar oricărei supoziţii alcoolizate care e exclusă din start, aproape parcă-mi pare rău. În schimb mă macină cumva faptul că amintirile pe care totuşi le mai am din ultimii ani încerc să le modific cumva cu crearea unor imagini noi. Şi toate amintirile semnificative se leagă cumva de el. Ceea ce nu-mi prieşte deloc. Nu sunt amintiri rele, majoritatea sunt chiar superbe, fac parte din lucrurile pe care mi le doresc să rămînă săpate în piatră, dar şi cumva duse departe de o avalanşă de pietre. E contradictoriu faptul că-mi doresc ca ele să fie şi să nu fie, ca pisica lui Schrodinger. Probabil pentru că nu am încredere în mine. Nu am încrederea că-mi voi putea aminti. Şi aş vrea să le scriu, dar cum să le scriu cînd nu îndrăznesc măcar să mă gîndesc la ele, pentru că mi-e groază de durere. Mi-e groază că suturile se vor rupe. Mă macină o grijă pe care nu cred că e sănătos să o am. Şi nu sunt capabilă să aleg ceea ce ar fi cel mai avantajos în sensul ăsta. (avantajos? sunt o idioată din punctul de vedere al exprimării).
Nu pot nici măcar să narez ceva complex ce e legat de el. De frică.
Mi se pare atît de straniu că omul pe care l-am cunoscut şi care m-a cunoscut va ajunge într-o perioadă de timp să se dăruiască altcuiva. Şi eu să fac la fel. De parcă tot ce împărtăşisem cîndva nu a fost decît un vis. E o irealitate imediată într-un proces lent de concretizare. Şi îi doresc binele atît de mult, şi-mi doresc să ştiu că îi e bine, acum şi probabil şi-n viitor. Dar nu-mi doresc să-l ştiu viu, nu aşa cum îl ştiam. Pentru mine e un om ce moare şi căruia nu-i pot face nimic. Şi sunt frîntă în faţa morţii sale clinice.
Ca să pictez puţin starea mea mentală: Eşti într-un salon de spital. Pe pat eşti tot tu, conectat cu o mulţime de cabluri care nici nu ai habar ce rol au şi nici nu te interesează. Eşti în moarte clinică. Un somnambulism morbid şi imobil. Tu, cel prezent poţi alege ca el să continue să fie legumă sau să-i curmi viaţa. Şi mai ştii că n-o să se trezească niciodată. Cînd mori, vei muri în dublu exemplar. Poţi să-ţi duci viaţa mai departe, avînd în conştiinţă că celălalt e pe jumătate mort şi că eşti cumva amestecat în asta sau să îţi duci viaţa mai depare ştiind că te-ai ucis.
Tu ce ai alege?
O a 3-a variantă ar fi să te sinucizi şi să nu-ţi mai baţi capul. Dar îţi place prea mult cafeaua la ibric, ţigările rulate (şi probabil un fetiş pentru părul de cămilă) ca să faci asta. Prin absurd.
Şi analiza nu se sfîrşeşte aici, o, nu! În capul meu curg fără încetare mii de gînduri care se sfîşie, îşi ling rănile unul altuia, se sărută sau se distrug.
Şi tot universul ăsta nu există decît în capul meu, pentru că acolo convenţiile nu sunt limitate şi  nici nu mai corespund cu convenţiile pe care sunt nevoită să le aplic cînd ies din spaţiul meu înconjurat cu oameni morţi şi vorbesc cu tine. Defect de pseudo-filolog.
Şi cumva mi-e greu să mă gîndesc că dacă îmi păstrez amintirile, voi fi nevoită să le ascund pentru a nu răni acea persoană virtuală care s-ar putea stipula că mi-ar răsări în viitor. Şi de a cărei existenţă mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de fiecare existenţă a fiecărui om care mi-a imprimat fiinţa lui în mine.
Pînă nu te iau în brate, îţi sărut fruntea, îţi aud vocea, te văd, eşti mort. Toţi sunteţi morţi.
Şi nu zic mort decît în sensul în care în zona imaterială a gîndurilor mele nimeni nu e viu cu adevărat.
Şi eu sunt cea mai moartă dintre toţi.

Dirty Shirt and other bruises

Sunt jalnică, dar asta e.
Mă simt de parcă-mi sunt propria sclavă. Mi-e atît de ciudă cînd ştiu că propria-mi minte e singurul lucru care mă împiedică să funcţionez aşa cum ar trebui. Stresul care mă sugrumă, durerea care e stocată tot acolo, între creţele creierului, jalea nesuferită care e atît de patetică. Mă simt ca un om de nimic, o fiinţă slabă, incapabilă de a mă controla pe mine însămi.
Cum o să pot manipula alţi oameni dacă nu mă pot manipula pe mine?
Cît de adînc trebuie sa plonjezi în spiritul uman pînă-l poţi descifra şi controla?
Cum să ai încredere în alţii cînd nu poţi avea încredere în tine?
Şi mi-e ruşine de mine pentru că nu ştiu cît e adevăr şi cît disimulare în ceea ce zic. Îmi plăcea să cred că dacă cred suficient de mult şi muncesc reuşesc să concretizez ceea ce consider adevăr. Acum mă simt ruptă în propriile-mi principii şi gînduri. Nu-mi dau seama exact ce e corect şi în ce proporţie. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt pentru că oscilez între contradicţii. Sunt amorală. Nu cred că oamenilor trebuie să le fie ruşine de adevăr. Suntem crescuţi prin convenţie. Banii, complimentele, răspunsurile şi întrebările standard, timpul, cuvintele sunt convenţii sociale.
Aş vrea să cred în mine, aş vrea să am încredere în mine, aş vrea să mă dezlănţui. Dar nu pot. Nu ştiu ce să fac.
Sunt un copil.

Contactul vizual de aseară de la concert m-a dizolvat. Parcă omul ăla îmi alunecase în suflet şi creaserăm o legătură. De parcă totul a rezonat perfect în secundele alea. De parcă citeam toată bucuria muzicii unul în sufletul celuilalt. Unul - pe scenă, celălalt - în public. Parcă am fost egali. Parcă nu mai exista nimic, nici înainte, nici după. Exista doar un Acum, cînd armonia domnea peste noi doi, deşi habar n-aveam cum ne cheamă şi şansele dictează să nu ne vorbim vreodată.
Sau poate a fost doar în închipuirea mea totul.
Nu am fost nici Totul, nici Nimic. Am simţit că sunt Parte Din.. nu ştiu din ce. Am fost ceva.
Vreau să fiu înapoi aseară. A fost primul moment în care nu am mai simţit durerea din ultimele luni. Cred că eram altceva decît fericită. Cred că trecusem de şi prin mine însemi.
Sau, cum ziceam, totul a fost în închipuirea mea.

creioane colorate şi adolescenţi

Sunt frîntă de oboseală. Îmi fug ochii şi nu mă pot focaliza pe un singur lucru. Eventual ura ce i-o port lui Anton Holban (nu-i el de vină).
Ieri seară am nimerit la 'ziua de naştere' a colegului meu de facultă, unde de altfel am ajuns din cauza insistenţelor Alexandrei. Mi-a fost dat să văd o pereche de copii la vreo 17 ani, invitaţi fiind, spre deosebire de mine. Băieţeii, de o adolescenţă... voiam să zic stupidăm, dar mă abţin, mi-au demonstrat tîmpenia în culorile cele mai pestriţe. Oricui interesează îi zic: nu încerca nici să mă impresionezi, nici să faci pe deşteptul cu mine. Şansele dictează să mă dezguste treburile astea şi să nu te tratez ca pe o fiinţă umană întreagă.
Am mai mîzgălit zilele astea. Simt cum stagnez în privinţa asta. Evident, cu goluri ca ale mele... Oricum, ideea e că le fac lipsită de conştiinţă. Sunt mici automatisme ratate. Pentru mine nu au nici semnificaţii evidente, nici ascunse.
I am sorry, my friend, but for the moment we are enemies.

Sufocare şi greaţă

Nu pot respira, nu pot urla, nu pot să-mi stăpînesc senzaţia de greaţă.
Mi-e greu să zîmbesc.
Nu pot să rîd.
Mi-e greaţă.
Iadul este amintirea fără puterea de a uita ceva.
Mă simt atît de singură, vreau să dezlănţui ţipetele dinăuntrul meu. Vreau să înţeleg ce se petrece cu mine, cu mintea mea, cu creierul meu, ce-i cu toată greaţa asta.
Mi-e atît de rău că tremur. Vreau să ies din mine şi să mor.
Vreau să mor.
Sunt un nimic ce trebuie să fie stîrpit. Sunt o eroină de duzină dintr-o carte proastă, ca atîtea altele.
Şi nu pot face nimic.
Nu pot să înot din mizeria care mă sufocă, din mîzga ce mă îneacă, din corpul hidos ce mă compune. Nu pot să plîng, ţipetele stau închise în mine, turbate şi se zvîrcolesc.
Un adevăr poate înceta să mai fie adevăr, iar toată poleiala cuvintelor se şterge şi ele încetează să mai însemne ce însemnau.
Sunt un copil ce scînceşte că şi-a rupt mîna.
 Dar eu îmi simt sufletul rupt şi nu mai vreau! Mă doare şi nu mai trece.. Cît dracu' poate dura calvarul ăsta? Cum pot să ies din mine şi să-mi ţip libertatea, să nu mă mai simt prinsă în lanţuri nevăzute care mă ucid lent şi sadic? Cum dracu' pot să fac durerea să înceteze? Cum să fac greaţa să dispară?
Nu pot respira, dar corpul se încăpăţînează. Dacă leşin o să respir firesc, pentru că nu mai e durerea ce mă apasă pe piept. De aia nu putem muri sufocaţi dacă ne ţinem respiraţia prea mult timp.
Simt că înnebunesc, că muchia dinte realitate şi ficţiune s-a sfîşiat iar eu nu mai pot vedea adevărul. Tremur şi mi-e atît de greaţă..
Nu am în braţele cui să mă adăpostesc, nu mă poate linişti nici o voce, nu mai pot gîndi. Şi nu am cui vorbi. N-am vorbit niciodată de nimic atît de intim, nu am scos la iveală nici un cuvînt şi simt că mă frîng în bucăţele.
Nu am mai cunoscut durerea în forma asta.
Şi somnul mă oboseşte, mă bîntuie vise care mă devoră sălbatic, iar apoi se şterg. Toţi diavolii ce-au sălăşluit în mine se revoltă, iar eu nu mai pot să-i stăpînesc. Un plînset lung se sfarmă înainte de a ieşi din trup.
Nu însemn nimic. Dacă aş înceta să mai exist, numele meu s-ar pierde după puţin timp. Într-un caz fericit aş deveni o legendă ce bîntuie coridoarele şi ar speria studenţii slabi de îngeri ce tocmai au ajuns din provincie. Dar eu n-aş muri 'din dragoste'. Aş muri de durere. De durerea ce nu mai pleacă dracului din capul meu. Aş muri tocmai pentru că nu însemn nimic. N-am însemnat nimic. Nu voi însemna nimic. Sunt un nume ce s-ar şterge din vieţile voastre, iar golul v-ar fi iute umplut de restul valului de nume ce năvălesc cu problemele şi bucuriile lor. Eu nu aduc nimănui bucurie.
Nu sunt o prinţesă păzită de balaur, căci balaurul s-a întrupat în mine. Nu sunt o regină, nu domnesc nici măcar pentru mine însămi. Nu sunt nici Picasso, nici Rembrant, nici Dali. Nu sunt nici Poe, nici Tolken, nici Einstein, nici Tesla. Eu nu sunt destinată unor lucruri mari. Plămada mea e slabă, e proastă, e carne moale lipsită de forţă. Mintea mea e proastă, paranoică, bolnavă, depresivă. Nu pot face nimic şi nu pot mulţumi pe nimeni.
Şi mi-e atît de rău..
Şi nu însemn nimic. Sunt un nume, un număr şi atît. Sunt un nimic cu acte.
Şi sunt rea, lacomă, încăpăţînată, zgîrcită, răutăcioasă, macabră, morbidă, tipicară, dezordonată, egocentrică, egoistă, leneşă, sunt atît de urîtă încît mă mir că nu fug oamenii de prezenţa mea. Dacă oglinzile ar zice adevărul, a mea ar plezni de atîta venin.
Muzica nu face decît să mă sfîşie pe interior. Nu-mi mai face plăcere nimic. Şi mi-e atît de ciudă.
Şi sunt atît de singură pentru că mi-e frică şi pentru că nu pot vorbi. Nu am ce vorbi. Mi s-au sfîrşit cuvintele.
Nu am nimic. Nici măcar pe mine.
Şi sunt captivă în propria mea minte şi nu pot zări nicidecum lumina. Totul e aşa întunecat şi rece că mă ard lacrimile ce se scurg pe obraji.
Nu e nici o lumină la capătul tunelului.
E doar ţigara groparului.
Dar am promis că nu fac prostii. Aşa că rămîn prizonieră durerii ăsteia, care a încetat să mai fie a mea.

Hulubi şi Necrovile

Acum totul e conturat printr-o greaţă fizică. O disperare adîncă. Un abis pe care nu-l pot atinge, pe care nu-l pot controla, o serie de turbulenţe mentale. O mînă invizibilă ce mă strînge de gît în fiecare secundă. Un miros fetid ce nu există decît în gîndurile mele şi care-mi răscoleşte măruntaiele. Nevoia unui plîns lung, animalic, instinctiv.
Nu mă pot gîndi la el. Mă trezesc şi sunt stabilă cîteva minute, pînă cînd îmi revine memoria. Somnul e o moarte temporară. Azi-noapte iar l-am visat. În vis nu mai disperam. Fusese un vis traniu, legat de condus, de noapte, de drumuri pustii, de oameni pe care nu-i cunosc. Şi el, el care nu mă lăsa singură. El care-mi zace în spatele tuturor gîndurilor conştiente. El care nu mai există decît pentru că deşi nu-mi mai aparţine, eu îi aparţin. El, care nu poate fi încă alungat de muzică, indiferent de cît de tare e, el care nu-mi părăseşte gîndurile decît la suprafaţă.
Sunt sfîşiată de dorinţa de a vorbi, de a fi egoistă în discursuri legate de ceea ce trec, dar de asemenea nu-mi doresc să îngreunez sufletul nimănui cu ceea ce-mi încarcă mie sufletul. Nu pot să vorbesc, nu pot să relatez evenimente din trecut, elemente din viitor, de prezent descompus abrupt, de toate dorurile mele. Parcă mîna mă strînge mai tare de gît şi amintirile se metamorfozează în rouă ce-mi alunecă de sub pleoape. În duş nu mai aveam impresia decît că toţi stropii nu sunt altceva decît lacrimi artificiale ce mă jelesc. Nu-mi place cînd oamenii mă privesc cu milă, pentru că mă fac să mă simt conştientă de sufletul meu jerpelit. Nu mă poate îmbrăţişa nimeni atît de tare încît să lipească toate fragmentele la loc.
Credeam că mi-am găsit sufletul, dar acum -am pierdut iar. Nu s-a mai pierdut în supa miso, ci-n ciorba rădăuţeană de la cantină.
Vineri seara, după ce am stat în faţa căminului cu Daiana (frumos nume, ca de deitate) şi Diana, am urcat în camera goală şi m-am aşezat în pat, la laptop să ronţăi ceva. Am simţit că nu sunt singură. Mi-am ridicat privirea ca să constat că două perechi de ochi mă priveau extrem de confuz. Doi porumbei, albi ca neaua se uitau la mine de pe dulap, de parcă le-am invadat spaţiul personal. Nu am verificat, dar cred că i-am întrerupt din intimităţi. Apoi, cei doi şobolani zburători au zburătăcit vreo cinci minute, cu mine după ei, pînă am reuşit să-i înhaţ, pe rînd şi să le dau drumul pe fereastră. Cam cum se aruncă porumbeii la nuntă, aşa i-am aruncat şi eu în semi-întuneric să meargă la dracu'. Dacă a fost ceva ce se putea răsturna, ei au răsturnat.
Aseară am mers cu Pănescu la Necrovile. A fost rezonabil. Celelate trei trupe n-au fost chiar ceaşca mea de ceai. Solistul de la Necrovile ne-a dat pene de chitară iar eu am primit setlist-ul. Avea un zîmbet de om bun, genul de zîmbet care te recomfortează după cea mai proastă zi din viaţa ta. A meritat să merg la ei la concert. Atmosferă grozavă, ca de întrunire de familie, o familiaritate plăcută. M-am tot gîndit la Rockstadt.
Iar prezenţa lui zăcea dincolo de muzică, îmi aminteam ce-mi zicea de concerte.

Rîsul roşu

Am plîns şi parcă aş mai plînge dar mă dezgustă propriile-mi răgnete care se lovesc de pereţi. Cred că mi-e foame, dar nu-mi dau seama. Am visat azi-noapte ceva ce nu mai ţin minte exact dar ştiu că m-a întristat grozav. Dacă aş fi superstiţioasă aş zice că a fost o premoniţie. I-am auzit vocea şi zicea ceva despre o altă fată. În vis m-a cuprins o disperare profundă, un kriciati (ţipăt) nesfîrşit pătruns de o durere imensă. M-am trezit sfîrşită, descompusă, dar liniştită. Acum doar am plîns, şi-am plîns doar de dragul de a plînge, fără un gînd care să fie catalizator. A fost un plîns haotic, un plîns de om nebun. Încercam să mă opresc lovindu-mi picioarele, încercînd să conştientizez că e un act gratuit, inutil pentru că nu avea o sursă sau un motiv. Mi s-au deblocat gîndurile.
Am zis că nu vreau să uit nimic, dar acum îmi doresc să uit totul. Am strîns aproape toate lucruşoarele de la el şi le-am ascuns într-o cutie. Acum nici măcar să le privesc nu pot. Nu pentru că aş simţi sau m-aş gîndi la ceva acum, ci pentru că mi-e teamă ca va urma curînd o perioadă în care o voi face. Va trebui să-mi schimb curînd şi brelocul.
Mi-e groază de ideea ce a sta prea mult timp pe lîngă alţi oameni, pentru că mi-e teamă că aş aluneca brusc în ridicol.
Mă tot gîndesc cîţi oameni sunt acum pe stradă, unde merg, ce simt. Şi ştiu că se ascund atît de multe poveşti, durere şi fericire. Şi nimeni nu le va scrie vreodată.
Nu mă mai caută aproape nimeni prin mesaje. De sunat, nici atît. Mi-am pierdut cel mai bun prieten, iar acum nu mai pot refracta fiecare lucru şi nu se mai refractează în mine nici un lucru. Acum doar le conţin în mine ca pe nişte mizerii care-mi murdăresc mintea şi pe care le voi uita.
Nu-i pasă nimănui de nimic în afară de propria persoană.
Şi asta nici măcare nu mă întristează.
Coincidenţele m-au făcut să devin fantezistă. Cumva să mă îndemne la visare. Astfel de lucruri sunt foarte dăunătoare, prieteni, ţineţi minte. N-aş vrea să simt altceva acum decît sentimentul ăsta de goliciune sufletească, de furie ce va urma, de tînguirile şi tîrguirile ce vor să vină, de depresia şi în final de acceptarea care mă vor acoperi.
Refuz să regret orice. Deşi acum mă interesează prea puţin lucrurile astea.
O să mă arunc în ridicol fără nici o teamă, fără să mă intereseze, şi o să îmi asum propria persoană.
Toate chestiile astea le ştiu pentru că le proiectez undeva în viitor pe baza experienţelor universale ale oamenilor.
Rise, eat, work, sleep, repeat.

No survivers

Am o scîrbă dusă la un nivel aproape cosmogonic. O indiferenţă la care doar visam să o ating şi de care nu neapărat sufăr, ci mă las purtată de ea.
Mi-ar fi indiferent dacă aş fi lovită în cap de o cărămidă sau dacă m-ar călca maşina. Sunt complet demotivată să fac orice. Nu simt nimic, nu am modulaţii de stare, nu zvîcneşte nimic în mine. Nu mă interesează. Dacă sunt deprimată înseamnă că am atins o nouă limită. Cretină am rămas oricum, şi-mi ajunge să ştiu eu asta fără aprobarea sau dezaprobarea nimănui. Nu simt nici dezamăgire, nici afecţiune, nici ură, nimic. Sunt o bulă de săpun industrial. Nu vreau să mor, dar asta pentru simpul fapt că nu simt că trăiesc în vreun fel. Dacă nu privesc în gol, atunci o scurtă avalanşă de gînduri se întrepătrund, iar dacă conversez cu cineva, mă opresc din vorbit şi continui un monolog interior, cu sentimentul că totuşi continui să vorbesc. Mama îmi spusese odată: ,, Cîteodată vorbesc cu mine însămi, am nevoie de un partener de conversaţie inteligent.'' Eu nu am un partener de conversaţie inteligent sau imbecil. E doar de o mediocritate cretină.
Nu am un sentiment de superioritate, oh, vai, voi n-aveţi cum să înţelegeţi, eu simt totul atît de diferit etc etc etc. Adevărul e că sunt atît de mediocră încît nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu trăiesc cu nimic mai intens sau şocant experienţele decît oricne altcineva. O, că sunt o studentă mediocră, cu o intuiţie soră cu imbecilitatea, fără pic de talent, da, astea m-ar putea deranja dacă mi-ar mai păsa acum.
Dar nu-mi pasă.
Nu vreau să mă compătimească nimeni, pentru că-i o pierdere de timp. Nu mă simt diferit, nu o să mă deschid mai tare şi am puternica convingere că propriile-ţi mizerii o să te determine să mă uiţi în maxim 10 minute.
Teoretic sunt conştientă de ce ar trebui să se petreacă, dar asta îmi provoacă o greaţă fizică. Nu vreau să mă privească. Oricum n-are importanţă.
Ştiu că arăt ca dracu'. Ştiu că nu zîmbesc şi că sunt descompusă. Dar, vorba Iuliei, acum două zile: ,,apăi tu eşti oricum tot timpu' deprimată''. Deci nici o diferenţă absolut semnificativă.
Şi sesizez că singurul mod în care cineva ar putea simţi că te-ar ajuta e să-ţi împărtăşească propria-i experienţă de viaţă, care nu face decît să-i dezbrace cumva în faţa mea. Aia e fascinant. Frînturi de viaţă pe care nu ştiu dacă le-aş mai fi găsit altfel. Pentru mine toată lumea a devenit un personaj.
I am single for now on.