Sufocare şi greaţă

Nu pot respira, nu pot urla, nu pot să-mi stăpînesc senzaţia de greaţă.
Mi-e greu să zîmbesc.
Nu pot să rîd.
Mi-e greaţă.
Iadul este amintirea fără puterea de a uita ceva.
Mă simt atît de singură, vreau să dezlănţui ţipetele dinăuntrul meu. Vreau să înţeleg ce se petrece cu mine, cu mintea mea, cu creierul meu, ce-i cu toată greaţa asta.
Mi-e atît de rău că tremur. Vreau să ies din mine şi să mor.
Vreau să mor.
Sunt un nimic ce trebuie să fie stîrpit. Sunt o eroină de duzină dintr-o carte proastă, ca atîtea altele.
Şi nu pot face nimic.
Nu pot să înot din mizeria care mă sufocă, din mîzga ce mă îneacă, din corpul hidos ce mă compune. Nu pot să plîng, ţipetele stau închise în mine, turbate şi se zvîrcolesc.
Un adevăr poate înceta să mai fie adevăr, iar toată poleiala cuvintelor se şterge şi ele încetează să mai însemne ce însemnau.
Sunt un copil ce scînceşte că şi-a rupt mîna.
 Dar eu îmi simt sufletul rupt şi nu mai vreau! Mă doare şi nu mai trece.. Cît dracu' poate dura calvarul ăsta? Cum pot să ies din mine şi să-mi ţip libertatea, să nu mă mai simt prinsă în lanţuri nevăzute care mă ucid lent şi sadic? Cum dracu' pot să fac durerea să înceteze? Cum să fac greaţa să dispară?
Nu pot respira, dar corpul se încăpăţînează. Dacă leşin o să respir firesc, pentru că nu mai e durerea ce mă apasă pe piept. De aia nu putem muri sufocaţi dacă ne ţinem respiraţia prea mult timp.
Simt că înnebunesc, că muchia dinte realitate şi ficţiune s-a sfîşiat iar eu nu mai pot vedea adevărul. Tremur şi mi-e atît de greaţă..
Nu am în braţele cui să mă adăpostesc, nu mă poate linişti nici o voce, nu mai pot gîndi. Şi nu am cui vorbi. N-am vorbit niciodată de nimic atît de intim, nu am scos la iveală nici un cuvînt şi simt că mă frîng în bucăţele.
Nu am mai cunoscut durerea în forma asta.
Şi somnul mă oboseşte, mă bîntuie vise care mă devoră sălbatic, iar apoi se şterg. Toţi diavolii ce-au sălăşluit în mine se revoltă, iar eu nu mai pot să-i stăpînesc. Un plînset lung se sfarmă înainte de a ieşi din trup.
Nu însemn nimic. Dacă aş înceta să mai exist, numele meu s-ar pierde după puţin timp. Într-un caz fericit aş deveni o legendă ce bîntuie coridoarele şi ar speria studenţii slabi de îngeri ce tocmai au ajuns din provincie. Dar eu n-aş muri 'din dragoste'. Aş muri de durere. De durerea ce nu mai pleacă dracului din capul meu. Aş muri tocmai pentru că nu însemn nimic. N-am însemnat nimic. Nu voi însemna nimic. Sunt un nume ce s-ar şterge din vieţile voastre, iar golul v-ar fi iute umplut de restul valului de nume ce năvălesc cu problemele şi bucuriile lor. Eu nu aduc nimănui bucurie.
Nu sunt o prinţesă păzită de balaur, căci balaurul s-a întrupat în mine. Nu sunt o regină, nu domnesc nici măcar pentru mine însămi. Nu sunt nici Picasso, nici Rembrant, nici Dali. Nu sunt nici Poe, nici Tolken, nici Einstein, nici Tesla. Eu nu sunt destinată unor lucruri mari. Plămada mea e slabă, e proastă, e carne moale lipsită de forţă. Mintea mea e proastă, paranoică, bolnavă, depresivă. Nu pot face nimic şi nu pot mulţumi pe nimeni.
Şi mi-e atît de rău..
Şi nu însemn nimic. Sunt un nume, un număr şi atît. Sunt un nimic cu acte.
Şi sunt rea, lacomă, încăpăţînată, zgîrcită, răutăcioasă, macabră, morbidă, tipicară, dezordonată, egocentrică, egoistă, leneşă, sunt atît de urîtă încît mă mir că nu fug oamenii de prezenţa mea. Dacă oglinzile ar zice adevărul, a mea ar plezni de atîta venin.
Muzica nu face decît să mă sfîşie pe interior. Nu-mi mai face plăcere nimic. Şi mi-e atît de ciudă.
Şi sunt atît de singură pentru că mi-e frică şi pentru că nu pot vorbi. Nu am ce vorbi. Mi s-au sfîrşit cuvintele.
Nu am nimic. Nici măcar pe mine.
Şi sunt captivă în propria mea minte şi nu pot zări nicidecum lumina. Totul e aşa întunecat şi rece că mă ard lacrimile ce se scurg pe obraji.
Nu e nici o lumină la capătul tunelului.
E doar ţigara groparului.
Dar am promis că nu fac prostii. Aşa că rămîn prizonieră durerii ăsteia, care a încetat să mai fie a mea.