vineri, 17 aprilie 2009



Autodistrugere.


Durerea imi traverseaza tot capul, ca o picatura de apa ce aluneca pe o suprafata curbata, lasand in urma doar o dara. Diferenta intre picatura si durerea mea e faptul ca durerea se continua si dupa finalizarea "apei" ce-o compune. O chinuitoare anailza a propriei persoane imi goleste toti creierii de energie. Am refuzat sa-mi privesc chipuil in oglinda, nu-mi spune nimic, mi-am aruncat apa pe fata la repezeala m-am sters rpit si m-am azvarlit ca un pradator urban (partial) ce sunt asupra iaurtului cu fructe de padure, care defapt avea gust de cafea. Pe langa savoarea detestabila, am mai prins intre dinti si vreo doua coacaze. Detest coacazele.


Am renuntat la perspectiva unui mic dejun indelustator si desi stomacul protesta facand urat, m-am limitat la doua bucatele de ciocolata si un gat de suc. Cacat, era de pere. La zeama de pere ai doua sanse: ori e bun, ori are gust de medicament. Ai o incercare sa ghicesti de care era asta. Buuuun, si mai avem inca 3 sticle de 2 l. Rahat.


Noaptea la 10:40 fix Andrei a simtit nevoia sa ma intrebe daca pot veni cu el la o serata azi.


Fixam cu ochii inchisi vocea lui grabita cu accentul prins din zbor din Bucuresti, pe care la ora si stadiul meu de zapacite mintea incerca sa il inteleaga.


Propunera imi suna interesant. Inca incerc sa re-aud conversatia si sa-mi dau seama de orice. Sunt mai zabauca de felul meu. Imi dau seama ca habar n-as avea unde trebuie sa ma intalnesc cu ei, ca n-am nici cea mai vaga idee despre ce va fi vorba in toata povestea asta si de ce naiba m-a chemat tocmai pe mine!? In fons sunt mai "copila" cu vreo 5 ani si o zi decat el. Iar diferenta dintre noi e cam de la cer la pamant. Uneori.


Momentan las informatia sa stea linistita intr-un colt al capului meu patrat din dimineata asta. As vrea sa pot zice ca ma simt ca o mahmura, dar n-am fost beata niciodata in intreaga mea existenta.


Neuronii rectioneaza mai gereu decat conserva mea intr-o zi proasta. Poate e din cauza inotului de ieri.


Ador apa.


Parul imi miroase puternic a clor inca. Imi vad imaginea plimbandu-se linistita sub umbra, in tricoul albastru, pantalonii rosii-oranj de fas, adidasii si parul siroind inca.


Apa e libertatea mea, ma elibereaza de orice gand, orice esec, orice succes.


O lacrima imi aluneca pe obrazul rece. Sunt afundata intr-o incertitudine totala.


De ce?


Zambesc oarecum crud si-mi sterg lacrima. Sunt sadica.


Daca poti numi cruzime dorinta de a face oamenii sa spuna direct ce simt, ce vad, ce vor spuna. Fara ocolisuri. Fara eschivari. N-am nevvoie de manevre de evitare.


Acum rad de-a dreptul. Tot ce zic, tot ce gandesc, sunt aceleasi vechi clisee vechi de cand lumea. Toti ggandim asa la un punct, fie ca recunoastem fie ca nu.


Tehnic..eu tocmai am descoperit gaura la macaroana.


Ce draguuuuut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu