Mă simt abstract, goală, cu jazz-ul picurînd pe piele sunete, cu praful ce face piruete în jurul gleznelor mele.
Mă simt bine. Mă simt atît de bine încît mă simt rău simţindu-mă bine. Poate sună ciudat. Nu contează. Cînt la tastatura cum alţii cîntă la pian.
Nu sunt nici macar o wannabe 'artistă anonimă' cum mă tot freacă la ficaţi alex, sunt doar an avrege teen.
Mă simt mai bine să zic avrege, dacît mediocru. Poate din cauza literei 'm'. Mă cam mint singură, şi recunosc că e naşpa să recunosc, dacă chestia asta are vreun sens.
Am impresia că o iau razna, şi că nu mai pot controla nimic. Nici cuvintele, nici gesturile exagerate, nici zîmbetele, nimic. Bizar.
Mă holbez în ochii oamenilor şi aştept. Nu ştiu de ce. Sau ce.
Mă tot apasă ceva pe abdomen, din interior. O pungă cu nisip şi heliu. Mă smuceşte sus şi jos, sus şi jos. Nu înţeleg nişte lucrusi şi momentan nici nu vreau să le înţeleg. Poate mai tîrziu, cînd o să-mi treacă, şi voi redeveni seacă şi sterpă şi singură. Pentru că e inevitabil. Amorţesc des, şi simt că bucăţi din mine se rup. Nu e o senzaţie rea. Sau benefică. E doar o senzaţie.
Sunt afonă. Sau mă rog, semi-afonă. Mă uit la cer şi ascult şi greierii.
Veselia mea am impresia că e tristă.
Sau după două luni deja a murit.
O exorcizez cu speranţe ca să învie la loc.
Casc.