Ultimul coşmar

Mă plictiseşte monitorul gol, iar în bară e plin de căsuţe compactate de messenger unde oamenii mor din amintirea mea de îndată ce dau click pe x-ul din colţul pătratului plat ce-mi acoperă cîmpia neagră . Eu nu am imagini cu pisicuţe sau poze haioase, sau orice altceva. Pe fundalul monitorului meu nu e decît e un vid întunecat.
M-am plictisit de statusurile ca nişte bileţele sinucigaşe de mîna a 14-a, sau de vrăjeli de piţiponc şi cocalară, aşa că şterg în masă cu click-uri rare de întrerupte doar de cîte o persoană ce pare că are mai mult de doi neuroni ce se izbesc cap în cap. Dar mă răzgîndesc şi îi şterg şi pe ei. De ce să ocup memoria cu oameni necunosuţi?
Au rămas puţini. Doamne cît de puţini oameni pot să cunosc defapt.
Trist.
În colţul barei începe să pîlpîie o nouă fereastră. Apăs pe iggnore. Capul îmi cade pe tastatură, presînd la întîmplare literele.
Unitatea centrală moare, deşi nu-mi dau seama cînd, mai dau un click aiurea cu mouse-ul şi îmi ridic capul pe care se văd urme de şanţuri şi dîre. Asta sigur n-o să-mi facă bine la acnee. S-a ars şi becul de la veioză aşa că bîjbîi pe întuneric ca să aterizez cumva-cumva pe ceva moale, ca de exemplu patul meu.
Pas, pas, stop. Bîjbîie. Şi de la capăt. Pas, pas, bîjbîie.
Am nimerit patul şi mă las ca o scîndură pe el. După care slobod un urlet de durere drept din coaste. O durere urîtă, ascuţită pînă-n creieri mi-a dereglat sistemul. Instinctiv ating locul pulsînd de suferinţă să dau de capătul metalic al unui cui. Am avut noroc că nu a intrat prea adînc. Am început să simt sîngele cum îmi pictează pete stacojiipe haine.
Mă tîrăsc la baie şi cu ochii cîrpiţi de somn încep să tamponez rana cu spirt. Apoi mă aplec şi iau de jos,din dulăpior un plasture pe care-l pun mai mult pe unde ghicesc decît văd. Apoi mă trîntesc iar în pat.
Ciudat, mai simt o înţepătură, da data asta în picior şi sesizez că defapt e alt cui.
Ce Dumezeu?

Sunt morocănoasă. Cine ştie cui i-o fi ars de poante ca să-mi tot strecoare mie cuie in pat.
Dar ceea ce e straniu e..
Pe mine nu mă vizitează nimeni.
Niciodată. Subabsolut nicio formă.
Păi şi atunci?
O altă înţepătură, de data asta în coapsă. Iar acum una în gleznă, şi una-n umăr şi… Mă smucesc ca să cobor dar remarc cu uimire că… Sunt bătută în cuie!
Acum înţepăturile au străpuns – nu ştiu cum – hainele şi par să s-au înfipt ca nişte harpoane în saltea. Încep să zbier, dar nu mă aude nimeni. Din snobism mi-am fost trîntit geamurile termopan aşa că acum sunt izolată în propriul meu apartament.
Panica îmi provocă durere şi halucinaţii. Urlu ca un porc, transpir, mă zbat, plîng, înjur de toţi dumezeii şi moaştele mamii lor şi totuşi nu pot evada.
Un hohot sadic se aude din pereţi. E jegos şi respingător. Pereţii încep să miroasă a pişat de om beat iar asta mă face să fiu nu speriată, ci absolut îngrozită şi dezgustată. Vomit din cauza mirosului, iar rîsul, rîsul ăla urîcios mă vînează şi mă violează pînă în adîncul sufletului meu şi urlu.
Urlu aşa tare că vomit iar iar mirosurile mă împresoară, mă freacă, mă fac să vreau să-mi borăsc toate maţele afară.
Dar nu mai scuip doar sînge.Ci sînge cu bucăţi de calculator.
Am început cu rotiţa de la mouse, apoi cu literele de la tastatură şi era să mă înec cu ‘space’-ul. Apoi am început să scuip bucăţi sparte din carcasa Pc-ului. Mă taie la limbă şi încep să sîngerez.
Între timp cuiele îmi jupoaie pielea. Şi năduşesc pentru că nu mai pot urla fiindcă aşi putea muri sufocată.
Nu mai rezist, am impresia că voi face implozie şi atunci - .
Mă sufoc. Sîngele mi se scurge în plămîni iar componentele vin, şi vin , şi voma, şi rîsul,şi mirosurile şi cuiele, şi spirtul şi rîsul din nou.
Dar acum gata.
Alt vis urît.