Relaxare.

Repeat.
Repeat.
Repeat.
Aşa îmi ascult eu muzica. Muzica m-a prins ca pe castraveţi muraţi în borcan într-o lume care a amorţit în trecut. În lumea mea, de vreo trei zile încoace nu văd decît anii '30 conservaţi cu gelfix, în alte oraşe, de regulă New York-ul.
Sunt caraghioasă îmbrăcată doar într-o cămaşă, cu picioarele descoperite şi părul ciufulit, [verdele aproape s-a şters] în vîrful patului cu o ceşcuţă de porţelan uzată, dar încă frumoasă şi 'În căutarea oii fantastice' de H. Murakami. Am o slăbiciune pentru scriitorul ăsta japonez.
'Ţigara de după, la tine e o carte şi ceaiul nu?' Probabil aşa pare. Dar într-un mod bizar mă simt bine, aşa izolată, înconjurată de toate obiectele care miros a mine. Devin narciststă.
Pînă şi pereţii s-au înbuibat cu personalitatea mea, şi palmele mi s-au lipit lăsînd cîteva zeci de urme pămîntii şi 25 de urme albastre pe fondul oranj, cald. Pe birou am ambalaje de bomboane cu lapte, mobilul, o cutie aproape goală cu gumă, cărţi, bani, trimiteri [nu mă mai duc şi la ginecologie. sunt virgină(chiar dacă n-are legătură)], desene în creion, multe desene în creion, aţă colorată, pandantive, o bucată de sticlă, carnetul de elev [aproape gol], creioane, markere, bani, lumînări, levănţică, două sau trei inele[singurul simbol al feminităţii mele ce-l mai păstrez], o pereche de cercei negrii[mi s-au astupat găurile], CD-uri cu rock puţin jazz pop dnb, cărbune[cu care nici acum nu ştiu desena cum trebuie], ambalajul de la medicamente, un glob pămîntesc şi o cordeluţă de un oranj strident.
Miles Davis - Teo.
A, şi mai am o ascuţitoare, deşi e preferabil să ascuţi cu un cuţit.
Negrul mă face să mă simt cel mai confortabil.


La spital
El:(un băieţel blond cu ochii albaştrii, foarte charmant prin entuziasmul şi rîsetele sale) TU nu eşti fată!
eu: punem pariu?
El: DA! Dacă eu cîştig îmi dai telefonul să mă uit pe el.
eu: bine. (scot buletinul şi zîmbesc) : ai încedere în mămica ta?
El: Da!
eu: (întind buletinul tipei tinere şi blonde, posesoarea oficială a băieţelului): Uitaţi.
Ea: Uite mămică, vezi e fată, avea părul lung, da' s-a tuns, vezi?
El:(nu zice nimic, doar mă priveşte, parcă lovit de o revelaţie şi pare foarte dezamăgit)
eu:(zîmbesc mut, amuzată şi-mi pun buletinul la loc)
Asistenta: Dumneavoastră urmaţi!
eu: (îl ating uşor pe cap cu degetele) : Stai liniştit, nu eşti tu primul.
El: (se ridică şi întră în cabinet)
eu: (nu zic nimic şi amorţesc pînă vine rîndul meu).

A te lua la trîntă cu gravitaţia sau cu legile divine, providenţa sau ce-o mai fi nu e cel mai inteligent lucriu pe care ai putea să-l faci.
Sau
Ai grijă ce întrebi că s-ar putea să ţi se şi răspundă.
Concluzie foarte inteligentă bazată pe experienţa mea proprie şi personală de azi.
Stăteam lîngă o pantă lîngă parcul eroilor, pantă înaltă de vreo trei metri plină de noroi re-alimentat de ploaia la foc continuu. Mi-a venit în cap un gînd: Oare o fi periculos?
Fac un pas, iar peste 0.33 secunde, 1.5 metri şi 450g noroi mi se răspunde relativ simplu că da.
Sunt uimită şi încep să rîd de una singură.
Străbat tot centrul cu geanta plină de noroi, la fel ca şi toată partea dreaptă a pantalonilor (+ genunchiul stîng). Zîmbesc oricui mă observă pe stradă, şi aştept efectul boomerang. Care a avut loc la 4 persoane. Pardon, 5.
Aştept să treacă timpul ca să merg la dojo şi careva să se trezească să îmi rupă coastele cu iubire [marcus].