joi, 16 decembrie 2010

Mi-au secat cuvintele din gît şi sunt dezorientată. Mă ascund în linişte şi-n ceai, scriu, scriu ca o tîmpită ce sunt, visez, nu mai ştiu să zîmbesc dar ştiu să rîd isteric.
Alcest - Ellcailes de lune.

Mă simt iar singură, mă topesc într-o amuţire şi o amorţirea a sinelui completă. Ştiu că nu contez nici măcar pentru mine. Şi da, ştiu că sunt jalnică, am citit ce-am scris acum un an, ştiu, doamne, nu ştiţi voi ce ştiu! cresc, corpul îmi rămîne acelaşi, şi disperarea creşte cu mine. Cine, ce, de ce, cînd, cum. Astea nu mai contează. Nimicul.
Spre asta tind eu.
Veselă perspectivă nu-i aşa?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu