duminică, 19 decembrie 2010

Uneori am impresia că sunt un fel de exponat într-un nenorocit de cub de sticlă şi că toţi se zgîe la mine ca la felul 14, cu ochii mari cît monedele de un penny. Uneori simt că poate eu exist şi în alt mod decît cel concret. Simt că o bucată din mine s-a rupt şi-a luat-o la sănătoasa în minţile altora, care o eliberează prin cuvinte.
ştiu că eu sunt aia care crede că oamenii sunt diamante cu mii de faţete şi că oricîţi oameni ai întîlni fiecare va vedea o altă faţetă, şi nici chiar tu nu o să fi în stare să-l vezi vreodată pe tot. De asta n-are nimeni dreptul să te judece, pentru ca niciodată nu o să te poată percepe ca pe un tot, ci doar pe bucăţele.
Mă simt ca o intrusă. Oriunde merg, orice oameni cunosc, reralizez că ei se cunosc între ei şi că există conexiuni deja ori eu sunt din afară, şi chiar dacă sunt acceptată fără probleme tot sunt o intrusă, un element exterior necunoscut ce păşeşte în necunoscut. Mie personal mi se blochează creierul, şi da, ştiu că e straniu da na.

Un comentariu:

  1. e normal, senzatia asta o sa treaca incet cu anii si cu oamenii, desi o sa persite, o sa fie tot timpul acolo sublimata gata de declansare

    RăspundețiȘtergere