cam ce te-ai aştepta din partea mea.

Pentru mine sărbătorile îneseamnă arest la domiciliu cu nişte oameni de care sunt destul de străină şi care-mi reproşează că mănînc prea mult.
Îmi displac profund chestiile astea cu iz de păgînism.
Cristos nu s-a născut pe 25. Pe 25 se termina anul în calendarul pre-creştin.
Cristos nu era sub brad. Bradul era folosit de vechii daci în ritualuri şi celţii sau alţii de seama lor îl împodobeau cu alte scopuri decît astea pe care le susţinem noi azi.


Oricum nu contează. La noapte cade anul vechi.



Eu nu vă urez nimic clasic. Nu de alta dar chestiile astea mi se par uşor ipocrite, deşi mînate de intenţii bune aşa că nu vă urez tot ce vă doriţi (experienţa arată că uneori asta poate avea consecinţe horror) vă urez eventual o serie fericită de coincidenţe în anul care vine, coincidenţe irelevante dar care vă înseninează o zi proastă cu un zîmbet.

Titlurile mele sunt înşelătoare (neterminat)

În principiu pentru că le scriu înainte de postare, postare care poate evoulua în orice direcţie o apucă.
Dar n-am de gînd să mă explic.
Recitind o anumită postare de..hmm. acum vreo 2 ani mi-am dat seama de groaza mea congenitală de a mă pune rău cu oamenii. Nu mă interesează defapt în mod deosebit părerile nimănui care nu e mai aproape de mine decît acei foarte puţini care-mi cunost numele întreg şi data naşterii.
Şi nici măcar toţi din ăia.
Am realizat că, în fond, nu doresc decît să dau bună ziua. Deşi nu par deosebit de dulce (şi nu sunt), îmi face plăcere să fac oamenii să se simtă bine în compania mea şi-n pielea lor de lîngă compania mea.

Rău

Mă simt de parcă durerea mă mănîncă de vie. Mă mănîncă pe interior. Îmi soarbe încet intestinele fierea şi stomacul şi-mi macină plămînii.
Mi-e rău.
Mi-e rău de durerea celorlalţi. Mi-e rău de ipocrizie.
Mi-e rău.
Mi-e rău pentru că mă simt singură şi orice ar vrea să intre în sufletul meu ar fi oprit de o baricadă de plexiglas întunecat.
Îmi ascund dezordinea din mine cu dezordinea gîndurilor mele, în haosul pe care-l împrăştii cînd vorbesc, în agresivitatea mea, în dezamăgirea mea.
Moartea nu e mai mult decît o afacere.
Unii cîştigă, alţii pierd. Unii îşi pierd chiar şi sufletul.
Alţii doar se deshidratează bocind şi cîntîndu-se.
Şi nu poţi să-i condamni, pentru că unii au probleme mai mari decît un mort pe care nu l-au văzut cu anii.
Şi mă doare.
Ştiu că n-am crevase în loc de globi oculari şi păinjeniş roşu ce-mi învăluie scerotica acum, dar mă simt ca dracu.
Ca dracu.
Ştiu, unii au pierdut cu mult mai mult. Curînd simt că şi eu voi pierde suficient.
Familia mea, să te gîndeşti, e un subiect de stand-up comedy.
Ramurile familiei mele sunt încurcate, vaste şi anapoda.
Nu simt că mă interesează nimic.
Înnebunsc pe oricine vrea să mă asculte cu mizeriile mele care în fond nu sunt atît de cumplite pe cît îmi închipui eu că sunt.
Am plîns la înmormîntare.
Am plîns pentru că mă durea să-i văd pe ai mei plîngînd.
Am plîns silenţios.

A murit troll-ul de bunicu-mi-o.

De la cine mai iau eu lecţii acum?

Simt cum mă dez-mem-brez

Micile şuruburi ce mă ţin laolaltă au cedat.
Mi-au căzut sînii, s-au rostogolit pe podea apoi mi-a căzut capul, genunchilor le-au sărit arcurile şi m-am împrăştiat toată.
Sunt un manechin de carne şi sînge.
Inima blocată în cutia toracică nu pompează sînge. Înăuntrul ei e un mustang claustrofob şi depresiv.
Mi s-au blocat şi ochii. Pupila fixă nu-şi modifică mărimea, culoarea sau poziţia. S-a scurs tot entuziasmul din ei.
Doar mirosul de beţigaşe aromate fumegînde îmi ronţăie capetele membrelor.
În cădere, mi s-a crăpat capul. Din el au început să curgă gîndurile murdare din care n-am reuşit niciodată să scot petele cu clor, maşinării cu aburi sau soluţii de curăţat gemuri şi aragaze.
Gîndurile sunt vîscoase şi au urme de scrum prin ele. Creierul moale curge şi el.organizat, rostogolindu-se prin fanta craniului.
S-au pătat cu sînge închegat şi creierii şi gîndurile.
Mi-am pierdut falangele. Au zburat ca nişte boabe mari de fasole bej în toate direcţiile.
Fără ele nu mă mai pot asambla niciodată.
Voi rămîne mereu un manechin fără falange.
Dinţii mi s-au împraştiat şi ei. La impact s-a dus smalţul de pe ei dar nu-mi pare rău. Erau oricum mai mult plombe şi ciment decît dinţi adevăraţi.
Burta mea priveşte cerul prin ochiul din buric. Ea crede că, undeva, departe, o altă burtă priveşte aceleaşi stele ca şi ea. Visătoarea.
Nu vede bine oricum din cauza fumului de vanilie.
Burţii mele nu i-a plăcut niciodată ciorba de burtă. A considerat-o rasistă întotdeauna atunci cînd se certau pe temele filosofice din Etica nicomahică a lui Aristotel.
Ochii mei sunt în continuare ficşi.
Aşteaptă să vină cineva să-i ungă cu esenţă de entuziasm şi să-i şteargă de fum şi praf.
Gîndurile sunt împrăştiate peste tot şi s-au pătat şi cu creier moale. Acum se tîrăsc şi mă înfăşoară la extremităţile membrelor şi mă trag şi-mping, unind bucată cu bucată fiecare bucată, pînă şi dinţii şi falangele, pînă mă sudează la loc. Gînduile umede şi reci mă ţin laolaltă.
Mă ridic în picioare şi simt cum mă dez-mem-brez.

We are golden!

Buuuun!
Nu, nu sunt sarcastică. Doar sunt.
Mi-am luat carnetu' de conducere după lupte seculare ce-au durat 5 luni.
Ha! Touche scepticilor! (trebuia să fie un accent ascuţit pe ultimul e, ştiu.)
Înainte să ies ieri din casă am ascultat God save the queen - sex pistols şi m-am simţit mai liniştită. Nu ştiu de ce.
Satisfacţia pe care o ai cînd îţi iese ceva e echivalentă cu cea a unei bancnote de 50 de lei ce-ai găsit-o pe jos.
Pe această cale îl înjur pe cel care mi-a furat cei 6 lei din haină azi în bus. Pe tine, mă-ta şi mama mă-tii.
Şi tac-tu. Nu-l uita pe tac-tu boule.
Mă gîndesc că   n-are rost să te stresezi. Orice ar fi.
Take a deep breath, relax and carry on.
Moartea nu e cel mai grav lucru ce se poate întîmpla.
Aşa că poţi să sari liniştit de pe pod.

Zîmbesc.

Cu siguranţă vor sări şi alţii după tine.

Nu-ţi voi sări în cap doar pentru că n-am ce face. Trebuie să am un motiv, de natură interiară sau exterioară.
Mă enervez repede şi-mi trece la fel pentru că nu am timp să port rîcă şi nici neuroni suficienţi care să-mi moară.
sunt asexuată şi impersonală, ca un tricou mărimea M, negru.
Sunt impersonală la modul în care rămîn pe cît se poate obiectivă faţă de orice, dar scot sunete de admiraţie care nu-s tocm,ai ale mele.
Sunt diplomată.
Dacă nu mă chinuie sarcasmul.

:)

Nu voi fi depresivă azi. Mi-am luat sala, am luat premiul I la un concurs Vasile Voiculescu, am luat 10-n teză la engleză şi refuz să fiu profundă.
Totul mi se pare comic.
Pentru că totul este comic.
În fond comedia e doar tragedie dusă la extrem, aşa că e amuzant.
Şi mai sunt şi sadică.
Hei, mîine e decembrie, vine frigul şi traseul, cred.
Chiar dacă e puţin ipocrit, La mulţi ani Romînia! cu anticipare.
Pentru că deşi e o ţară la fel de bizară şi absurdă ca fiecare dintre noi, o iubesc.
Încă o lună să verific lista cu ''To does'' de la începutul anului şi să văd ce mi-a ieşit şi ce urmează să-mi iasă.
Dar pînă atunci...
Zîmbeşte. Ridurile-ţi strică faţa altminderi.

probleme

Ştiu, lumea asta e teribil de egoistă, şi fiecare din noi are dubioşeniile proprii cu care se confruntă, iar eu n-am nicio pretenţie de la nimeni să mă compatimească, să-i fie milă sau alte sentimente.
Nici de la ai mei.
Se pare că, la rudele de gradul întîi e ok să zbieri că sunt cretine, proaste, incompetente, eşecuri, ratate, idioate, baleniere, morbide, bolnave, psihopate şi alte apelative asemănătoare ca sens şi intensitate. Da, asta e clasic, ştiu. Mai ales în relaţia părinte- plod. Cunosc din experienţe proprii.
Dar uneori reuşesc să aducă o notă de originalitate cînd deja mută focarul pe ei înşişi şi îşi regretă deciziile de a avea un copil, de a nu-l fi abandonat în stadiu incipient, de a-l fi ucis, să-l fi donat în scopuri medicale pentru cercetări cu celule stem ş.a.m.d. Recunosc, ultima e scorneala mea, dar îmi pare o utilizare mai fericită decît ce trăiesc eu.
Uite, sunt conştientă că, din punct de vedere creştinesc nu-i frumos să-ţi deteşti producătorii, dar mă gîndesc obsesiv la cum poţi comite o crimă prin bătaie cu un ghiveci.
Nu, nu halucinez, dar e extrem de trist să n-ai nici o dată susţinere.
Nici nu exagerez cu descrierea anterioară.
Ţi-ai putea închipui cum e să te zbaţi ca ultima fiinţă de pe lume, numai ca să iasă bine doar pentru a fi făcut prost? retardat mintal?
Nu sunt genială, sunt mediocră şi apreciez persoanele cu dizabilităţi, pentru că sunt nişte luptătoare care probabil au acelaşi tip de tendinţe suicidale ca şi mine, de asta nu ma simt prea jignită de apelativ.
Dar indiferent cîţi ar fi în jurul tău, la asta eşti singur.
Eşti atît de singur că nici nu poţi plînge.
Şi te simţi mizerabil în fiecare zi.
Nu de alta, dar nu e o chestiune izolată ce sentîmplă doar odată. Altfel care-ar fi farmecul?
Dacă nici ăia care cică tre' să te iubească necondiţionat n-o fac, ce pretenţii să mai ai de la alţii?
Măcar îl am pe Crapă care-ncearcă să evadeze.

Bleah

E moină afară. Şi fireşte că, iubindu-l pe Bacovia, iubesc şi vremea asta mohorîtă.
Afară e ca în mine.
Am avut o săptămînă, încă neîncheiată relativ ok.
Am revăzut-o pe scumpa mea Gina, care mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă de-a ei. Şi mi-a făcut cadou cîteva inele aşa cum îmi plac mie, o brăţară şi o pereche de cercei. De joi port permanent pe mijlociul mîinii drepte inelul ce i-a aparţinut personal. J'aime beaucoup!
Iei am fost la o convenţie a tinerilor din toată zona Ardealului, ca şi voluntar. A fost amuzant. Gîndiţi-vă că în total au fost peste 1000 de oameni. Eu eram elf pentru Reghin 2.
Momentan, preocupările mele sunt fitness-ul, ceaiul verde, apa, gînditul şi evitarea contactului excesiv cu oamenii.
Şi să mă stresez pentru viitor.
 Dar toate astea n-au relevanţă.

pauză

Citind postări vechi de pe blog îmi dau seama că nu-mi dau seama cine sunt eu.

Gata, vorbesc serios, o vreme renunţ la postările filosofice pentru că pe mine mă ia cu dureri de cap cînd le recitesc. dacă o să fiu vreodată filosof, atunci vreau să fiu pe bani mulţi.

Azi ni s-a scurtat ziua cu 4 ore, c-am ţîşnit-o acasă brusc şi fără menanjmente, pentru că, aparent, teza de ieri de la romînă şi cea de mîine la istorie bagă boalele-n toţi în ziua intermediară.
Am primit de la Kriszty cel mai adorabil cadou: o cutiuţă de chibrite, de ptru ori mai mică decît una obişnuită, din Viena. Şi pe ea scrie No kangaroos in Austria şi e un semn de circulaţie galben cu un cangur pe el.
Aş vrea să scriu ceva negativ despre Lurch, dar uitîndu-mă la mini cutiuţă mă simt veselă.
La oratorie am scris azi un eseu despre fericire. L-aş copia aici, dar nu cred că interesează pe nimeni. Dar dacă da, prin absurd, scrieţi o cerere în secţiunea de comentarii şi-l transcriu.
Mă dor toate. Dar nu e chiar durere, ci oboseală musculară de la antrenamentul Insanity de ieri.
Ah, şi cred că azi-dimineată mi-am înghiţit o plombă.

Asta a fost dragii mei, băieţi şi fete, o postare fără nimic metafizic în ea.