duminică, 7 martie 2010


Am ochii roşii şi împăienjeniţi de la clor şi oboselă şi romeo şi julieta. Şi tot uit să pun spaţiu-ntre cuvinte, de parcă aşi recita o poezie dintr-o suflare. De parcă fiecare cuvînt e doar jumătate şi cel ce-l urmează îl completează. Dar cuvintele mele sunt molecule de h2o care deşi au o atracţie una faţă de celaltă e prea slabă această forţă intermoleculară.
Îmi caut în creieri cuvintele cînd mă simt singură şi distrusă. Şi mă oftic pe mine, pe corpul meu, pe mintea mea, pe ka-ul şi ba-ul ce mă compun care exagerează fiecare gest de sute de ori transformînd totul într-o catastrofă. Şi fiecare catastrofă mă descompune, mă desfigurează pînă ajung doar oase calcinate. Pînă ce clasicul rînjet îmi va împodobi faţa aşa cum cerceii tăi îţi împodobesc urechile. Şi din găvanele ochilor mei vor fi secat şi ultimele lacrimi.
Şi de fiecare dată cînd sunt fericită las să îngheţe pe cadrîmul palid clinchetele lacrimilor mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu