duminică, 14 martie 2010

HELL


Ce bine e uneori să-ţi tragă cineva un şut în fund şi să-ţi ridice moralul.
Ce păcat că nu am parte de aşa ceva decît rar pentru că eu locuiesc la mama dracu unde nu-s în stare să-mi găsesc jumătaţile. Da, jumătăţi, pentru că pietenii sunt jumătăţi. Şi nu-mi pasă de pleonasm.
Îmi caut privirea ascunsă după melodiile moi de la Taxi şi după lacrimile ce-mi jumulesc retina. Bine, poate nu chiar retina dar deh.. Are dreptate Cătă. Aşa e cînd n-ai prieteni. Sau dacă-i ai sunt prea departe.
Am scris un mesaj lung şi idiot în care mă exprimam ca fiind o nenorocită, cu toţi companionii mei bipezi.
Şi replica ei mi-a tăiat literalmente lama. Ăăă, adică macaroana. Înţelegi tu.
Sunt rece. Atît de rece că involuntar mă gîndesc la un cadavru. Cadavrele ne înconjoară, şi nu mă refer la modul strict paranoic. Ia spune, fripura din farfurie ce-i? o bucată dintr-o viaţă nevinovată.
O felie de cadavru.
Eu îmi flutur corpul pe ici pe colo, deşi sunt un cadavru. Şi cu cît cadavrul e mai animat cu atît e mai şocantă descoperirea acestuia cînd realizează ce e defapt.
Blogul meu nu mai e un jurnal. Rog posibilii cititori să înceteze să-l mai citească.
Blogul meu a devenit lama mea încărcată de sîîîîîîîngeeeeee. Hai că e chiut clişeul, recunoaşte. Dar din nefericire şi eu am ajuns în stadiul de şablon. Mă întreb, cu oareşcare dezgust cîte alte duduci ca mine se mai plîng în halul ăsta? Mi-e silă de mine.
Mă simt ca o copie xerox.
Rcunosc, dacă ce scriu eu ar avea glas propriu probabil ar adopta o voce înfoiată, de fetiţă rîzgîiată cînd aşi scrie asta: Ei şi ce, ce simt eu e diferit!
Dar ştiu că nu-i aşa. Sentimentele mele sunt aceleaşi ca ale celorlalţi oameni de pe planetă şi într-un fel parcă sunt cercuri intersectate într-o diagramă la logică: avem în comun dar sunt ale mele, ale mele auzi?
Nu, nu auzi, şi nu pentru că ai fi surd ci pentru că nu trebuie să auzi. Ci să citeşti.
Îmi caut iar, ca pe vremuri, cînd nu simţeam nimic, refugiul în cărţi. În cărţi groase cu sute de pagini şi multe şi refuz să mai scriu pentru c mă face să sufăr cumplit cînd îmi simt neputinţa, slăbiciunea, neîndemînarea scurgîndu-se pe amprentele degetelor mele. Acum scriu nu ştiu de ce. N-am ce sentimente să mai descarc.
Sunt complet abandonată. Şi bine, exagerez. Nu complet, dar pentru că am mîndria mea stupidă nu anunţ pe nimeni. Doar privesc în gol, mîncînd absentă bucăţele.
Mă detest. Îmi detest existenţa şi uneori părinţii. Pentru că ei vor şi eu nu. Eu nu mai vreau nimic. Nu mai am ce să cer decît imposibilul. Şi chiar dacă ar exista o mică şansă tot nu cred că aşi avea baftă. Trăiesc într-o lume cîinoasă iar toată vlaga mea curge încet. Interminabil. şi se volatizează.
Şi ştiu că nu vă pasă. Şi dacă vă pasă mă lăsaţi să sufăr pentru că...? Pentru că eu nu ştiu de unde să cer ajutor. Şi de la cine.
Pentru că (urmează scuzele) nu vreau să vă înnec viaţa în amarul meu, chiar daca asta înseamnă transformarea mea în cenuşă.
Dar acum nu mai pot descoperi viziunea fără să rănesc realitatea şi invers. E ca şi cum ai... nu-mi vin în cap analogii.
Iar sfîrcurile mele arată ca nişte coarne de diavol.

Un comentariu: