Poate aşa Providenţa s-ar îndura de mine şi mi-ar mai da o şansă la puţinele mele dorinţe.
Dăruiesc iubire dacă am cui, dar mă simt atît de singură şi de îndepărtată faţă de toţi cărora le-aşi putea-o da.
Sunt absurdă, întradevăr.
Cred că acolo, undeva, cineva se gîndeşte la mine. Într-un fel asta mă ţine în viaţă.
Există oameni cărora le pasă de mine chiar dacă sunt departe şi chiar dacă eu sunt mai varză de felul meu.
Ţin lacrimile la distanţă pentru că ştiu că dacă aşi ceda tentaţiei aşi scurt-circuita toată tastatura.
Ţin întotdeauna două fraze în mine: Te iubesc şi Ţine-mă în braţe. Puţinor persoane le zic că le iubesc, şi atunci întradevăr vorbesc foarte serios.
Eu sunt un phoenix care renaşte cu fiecare sentiment, în fiecare zi fac performanţa de a mă simţi mizerabil iar mai apoi gay.
Eu nu iau foc pentru că nu mă simt hot, şi nici nu sunt decît atunci cînd mă privesc în 2D goală în oglindă.
Iar atunci sunt narcisistă şi egoiestă.
Şi mai ales misandră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.