Mă gîndesc.

Şi mă gîndesc la fel de fel de lucruri. Mă gîndesc la cadoul pentru Babi, mă gîndesc uneori la Dragoş, mă gîndesc ca Sebi n'a avut cînd să mă îmbraţişeze, cît de bine m'am distrat luptandu'ma cu Alex...

Simţeam că trăiesc atunci, că strîngîndu'i braţele eu trăiesc. Eu simt. Simţeam că sunt puternică, chiar dacă el mă domina. Am rămas la o remiză şi'mi doream ca bataia noastră să continue la nesfîrşit. Eu să'l izbesc şi el să mă pună la pămînt. Atunci simţeam că sunt...eu.

Mă gîndesc la Minervele mele. Una cît se poate de palpabilă şi una născută din imaginaţia mea. Pe cea reală o iubesc mai mult.

Mă lovesc de mine însemi ca într'un pahar de sticlă. Sau unul de plastic, de unică folosinţă. Nu vreau să vorbesc în cuvinte mari. Nu întotdeauna. Nu sunt distinsă, sau elegantă. Nu pot fi. Nu vreau să fiu. Vreau uneori să mă dizolv. Să fiu o aspirină.

Şi nu pot fi. Nu sunt genială, şi recunosc că mi-e ciudă. O ciudă imensă că nu pot dovedi întradevăr nimic. În fond, nici n-am de ce. Oricum am uneori impresia că nu sunt adevărată.

Sunt freaky. În sensul mediocru al cuvîntului.

E rău?

Dar poate nu contează aşa mult.

Mă enervează că sunt trasă la xerox. Cîte adolescente n-or fi ca mine?

Trist. Foarte foarte trist.

De ce uneori suntem toţi la fel?

Am răsfoit reviste vechi. Reviste acum 6 ani. Cool girl şi alte prostii. Am tăiat jos imagini şi poze şi cuvinte şi litere. Acum recreez o altă lume în fiecare colaj. Şi nu le fac pentru mine. Le fac întodeauna pentru cineva. Mă simt uneori atît de goală că încep să creez şi să recreez lumea altor oameni.

Mă gîndesc la ce-ar trebui să visez. La ce-ar trebui să fac. Mă enervez îngrozitor pe ai mei. Simpla lor imagine mă face să mă încordez violent şi dureros. Mă enervează chipurile lor. Mă scoate din minti cînd mă cearta din orice prostie şi nu am voie să ripostez. Şi dacă ripostez devin carevasăzică obraznică. Şi asta mă înfurie şi mai rău. Mă înfurie vocea lor uneori ironică, uneori sadică. Mă înfurie ameninţările lor. Mă enervează cumplit obsesiile lor.

Şi atunci imi doresc să mor.

Îmi doresc să nu mă fi născut niciodată.

N-am curajul necesar să mă sinucid şi atunci devin laşă. Sinucigaşii sunt adesea megalomani după moarte, în mocile lor scrisori de adio: nimeni nu m-a forţat să fac asta. Normal, aşa ei dovedesc că ei au avut suficient curaj fără să fiu împinşi sau încurajaţi de la spate de cineva.

Dar sunt şi proşti. Probabil şi eu sunt proastă dar cel puţin nu încerc să mă ascund.

Viaţa e printre puţinele lucruri care ţi se oferă o data. (Şi iar mă apuc să fac teoria lu peşte.)

Nu vreau să scriu texte moralizatoare şi optimiste. Pur şi simplu nu pot fi optimistă atunci cînd scriu.

Pentru că defapt nu sunt optimistă. Eu am vrut să mă schimb ca să nu mai cad aşa des în semi/mini depresii.

Şi mă urăsc pentru toate sentimentele mele.

Urăsc că sunt megalomană atuni cînd sunt tristă, şi că defapt sunt un nimeni.

Viaţa mea e un imens teatru gol. Lojile ar trebui să fie umplute cu oameni.

Linişte şi eu jucînd mereu acelaşi rol de doi bani scris de un scenarist de mîna a 14-a.

Eu fiind actorul prost şi incompetent.

Eu dansînd stîngaci pentru că nu există un coregraf care să mă îndrume.

Eu plîngînd fals, scoţînd sunete stupide şi artificiale, de plastic.

Eu ocupînd scena cu corpul meu unflat şi rece şi mort.

Şi m-apuc să rîd prosteşte.