Oboseală

Şi scriu cu galben ca să vă doară ochii. Să suferiţi de pe urma contrastului meu.

Mîine poate voi scrie cu violet închis ca să vă stricaţi ochii pe textele mele.

Nu nu sunt furiaosă decît pe mine. Şi poate nici chiar furioasă cît frustrată. Mi'am pierdut direcţia de deplasare. Am început să fiu derutată, singură şi tristă.

Atît de tristă. Am certat'o pe mama dupa ce s'a înfuriat pe mine. Îmi pare că a fost oarecum nedumerită. Cine ştie, poate chiar aveam dreptate.

Am luat un 10 la info. Miracol! Există Dumnezeu! Mi s'a reconfirmat azi.

Îmi simt membrele grele. Am remarcat că am început să scriu ca el. Poate devin obsedată. Oricum parcă nu mai văd nimic în faţa ochilor. De parcă ochii îmi sar din orbite şi se rostogooolesc pe jos. Admite că e o imagine drăguţă. Azi nu simt că mă dezintegrez, ci dinpotrivă. Mă contract, devin din ce în ce mai mică, muşchii mi se subţiază iar obsesiile mă cuprind. Încep să caut tiparele în care să'mi îngrămădesc calităţile şi să las să se reverse defectele peste matriţă.

Mă gîndesc că voi rămîne în veci singură. Vaaai ce optimism tu fatăăă! Chiar aşa?

Chiar aşa. Mă contientizez şi'mi displac profund. Simt cum nu îmi mai cuprinde pielea carnea mea grasă. Simt cum craniul îmi crapă cu un zgomot profund şi sec. De parcă ar fi gol. Ce dezolant.

Nu, să nu'ţi fie milă căci altfel voi deveni o baltă şi mai tristă de tocătură rece şi umedă.

Nu mă compătimi, eu nu însemn nimic. Ştii şi tu cît de persabilă e uneori mintea mea. Cum putrezesc în mine ideile şi gîndurile fade şi atît de banale. Cum pare uneori cînd vorbesc că sunt ataît de importantă, şi par centrul microuniversului. Nu e aşa, deşi pare. Nu cred că sunt importantă. Nici măcar nu cred că exist. Sunt un lucru absurd care încearcă să se dezabsurdizeze. Lipsită de şansă din start, am fost sortită eşecului sau cel mult mediocricităţii.

Talentele mele nu sunt talente. Nu sunt o bună scriitoare sau artistă. Nici nu voi fi vreodată.

Nu izbesc niciodată nimic oricît sunt de furioasă. Poate ar trebui să'mi izbesc capul de pereţi. De parchet. De ciment. De cadrîmul gri al străzii. Iar sîngele meu roşu va adăuga o pată de culoare vieţii celor ce ar trece pe lîngă leşul meu transfigurat.

Poate totuşi atunci m'ar vedea cineva. Poate atunci tăcerea nu'mi va mai sfîşia micile celule cenuşii, cum spunea Poirot.

Poate cineva va plînge. Va plînge că i'am rămas dator. Sau datoare. Nu vreau să fac pe nimeni sentimental. La cît de multă insensibilitate există ţelul ar deveni imposibil de atins.

Mă tot gîndesc la flori roşii ce'mi împodobesc gîndurile. Roşul e culoarea mea preferată ştiai? Cel închis, profund, carnal. Catifea şi mătase.

Alunec iar cu gîndul la el. C'est un petite peste! La dracu'.

Liniile ce'mi unesc cuvintele mă fac să mă gîndesc la tine. Naiba să te ia! De ce a trebuit să mă dai peste cap atunci? De ce nu...

Dar nu e vremea regretelor. Tu nu vei afla, iar mie îmi va trece nu'i aşa? dragostea e'n basme şi'n vieţile celor norocoşi. Eu nu sunt norocoasă. Nu cred decît în norocul ce mi'l fac şi în Dumnezeu.

Irisul mi se prelinge pe bărbie, sau cel puţin eu am impresia asta. Carla mă înghionteşte cînd îl vede pe andrei (merită să'i scriu numele cu majusculă?) şi îmi spune : uite pe cine văăăăăd!

Iar eu zîmbesc. E interesant băiatul. Introvertit şi toate alea, dar pe bune că mi se rupe de el.

Mi'e dor de Medi. În caz că Alex va îndrăzni să citească asta: nu, continuu să neg că'mi place de el. God damn it, termina deja. De 7 luni ma freci la icre şi ştii anticipat ce răspund.

Medi e calumea. Mi'ar părea sincer rău dacă m'ar plăcea. Ar fi o pierdere. Dar ştiu că e terifiat iar acea autosatisfacţie se volatizează în aer şi continuu să mă pierd. Nu cad în gol. Cad şi mă izbesc de solid. Vreau să văd anumite persoane. Vreau să'l văd pe Pop, doar pentru că e.. na deştept, de ce să nu recunosc? Vreau să'l văd iar pe Vlad, chiar dacă l'am văzut azi. Vreau să o strîng în brate pe Mina şi pe Cami să o înveselesc. Să mă uit în ochii Edinei şi să'i spun că e frumoasă.

Vreau să vorbesc cu Daniel pentru că el e sufletul meu pereche cînd vine vorba de bancuri cu treninguri şi implicit cu moldoveni. Doamne! vreau să'l văd iar pe Dragoş şi să rîdem împreună. Probabil de data asta eu m'aşi îmbăta. Şi m'aşi bucura să îl privesc pînă aşi orbi. Dar slabă nădejde. Mi'e dor de toţi cei din tabără. Parcă se izbeşte un ecou între urechile mele.

Uneori mă gîndesc dacă există cineva care să'mi ducă dorul.

Şi dacă nu e?

Of.

*închid ochii şi alunec într'un vis interminabil*.