joi, 15 noiembrie 2012

Compeţiţia.

Uneori îmi pare rău că oamenii nu pot citit totul despre mine. Dar apoi realizez că ideea asta e egocentristă, egoistă şi nedelicată.
Exact ca natura umană.
Presupun că, în cazul în care nu suferim de un sentiment de inferioritate clinic, cu toţii ne dorim să strălucim în lumini artificiale, şi să fim admiraţi şi drăgăliţi şi faimoşi. De ce?
De ce ne considerăn apogeul unicităţii?
Uneori, uitîndu-mă aleatoriu pe fotografii vechi văd că cineva a pierdut din greutate. Şi atunci mi se pare că, odată cu greutatea şi-a pierdut şi o parte din personalitate. Cred chiar că e mai mult decît o părere.
Desigur, nu-mi plac ambiţioşii pentru că la rîndul meu trebuie să muncesc mai mult ca să rămîn pentru ştachetă. Nu sunt extrem de competitivă cu mine însemi, dar asta nu mă opreşte să am un dinte împotriva celor mai buni decît mine. Un dinţişor mic, refulat şi bine ascuns pe care-l înfăşor cu cîrpe ca să nu se rănească nimeni.
Poate toţi avem asta în noi. Acea, hai să-i spunem, invidie împotriva celor mai performanţi decît noi. Împotriva zeilor din domeniile lor.
Nu ştiu dacă asta e bine sau rău (cum spunea şi Socrate, eu ştiu că nu ştiu nimic.) dar cred că are două părţi această unică foaie: una ar fi motivaţia pentru autodepăşire, care în esenţă ar putea fi bună, sau tendinţa de omucidere, care în esenţă n-ar mai fi aşa bun.
Fireşte, eu zic doar părţile extreme.
Dacă aş vorbi de zona gri, n-ar fi interesant şi n-aş putea străluci la lumina becului de cin'şpe waţi.
Şi atunci n-aş mai fi eu interesantă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.