luni, 5 noiembrie 2012

Depresie

Aparent, nu contează cît de mult se presupune că eu cresc, stările de incertitudine, angoasă, depresie şi abandon nu încetează să mă bîntuie. Şi cred că am mai avut titlul ăsta o dată. Dar n-aş băga mîna-n foc.
Nu cred că există o maturizare suficientă cît să treci peste felul tău distinctiv şi unic de a fi. Cu toată ipocrizia şi rictusurile întipărite în muşchii faciali care ajung o mască extrem de ţeapănă, reuşim să ne manifestăm liberi în cadrul unui cerc intim, unde ne comportăm ca nişte sălbatici. Sunt elemente ale unei presupuse existenţe umane normale, ce-o mai fi şi normalul ăsta, pentru că aşa face toată gloata.
Cine nu iubeşte gloata?
Şi cu toate că nu vrem să admitem, gloata e în adîncul fiinţei noastre. Ori de cîte ori sărim, fără vreun motiv concret la gîtul unui nou venit,  doar pentru că am crescut cu ideea pe care mămica şi tăticul ne-au dat-o linguriţă cu linguriţă toată viaţa cu ''normalitate'' şi ''bine şi rău''.
Mămica spune de mine că-s o retardată.
Ajungem să ne urîm părinţii nu doar din cauza unui abuz de limbaj cretin, concepţii oarecum învechite şi tensiune dată de adrenalina incipitului existenţial ca şi oameni în curs de maturizare.
Îi urîm pentru că au încetat să fie perfecţi.
Îi urîm pentru că ei ajung să reprezinte ceea ce nu vrei să devii, dar totuşi vei deveni, pentru că impactul major a avut loc deja. Şi deşi experienţa de viaţă malformează personalitatea, esenţa e aceeaşi.
Îi urîm pentru că au uitat ce înseamnă să fii instabil emoţional.
Îi urîm pentru că nu au trăit ce trăim noi acum ca să înţeleagă.

Acum ar fi frumos să inserez o parte cu ''iubim'', dar n-o voi face.
Punct şi de la capăt.

3 comentarii:

  1. Multe persoane care nu stiu cum este sa ajungi acasa si sa faci un dus de o ora doar pentru a putea plange fara sa te auda nimeni, fara sa afle nimeni de slabiciunea ta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ne urîm părinţii pentru că vedem că ei nu au fost niciodată perfecţi. Noi i+am văzut aşa.Creştem, şi suntem nevoiţi să ne descurcăm singuri în viaţă, şi cu ce _ Cu ce ne-au învăţat ei pînă atunci. ASta e o decepţie pe care toţi o suferim odată şi odată.

    Ştii că nu eşti singură. AI mereu pe cineva alături, fie că e lîngă tine sau la distanţă. Nu eşti singură.

    MP

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu vreau parinti perfecti!
    Nici eu nu sunt!
    Asa cum sunt este ok,
    m-au facut si eu .... trebuie sa ma educ
    ei nu pot si nici ar vrea
    ei imi asigura un oarecare confort eu mi-l asigur in viitor
    tot ce conteaza este sa existe undeva si atat

    RăspundețiȘtergere