luni, 19 noiembrie 2012

Eu cine sunt?

V-am păcălit cu titlul.
Pentru că deşi e o chestie exagerat de răsuflată, mă gîndesc la ceaţă.
Îmi place şi cum sună: cea-ţă.
E atît de densă, încît atunci cînd am ieşit din casă azi-dimineaţă, mă aşteptam să mă îmbăiez într-o mare diafană de lapte.
Cred că ceaţa e atît de fascinantă fiindcă ascunde şi potenţează misterul.
Nu mă pot abţine să nu folosesc sintagma. am auzit-o de prea multe ori.

Dacă adevărul doare, atunci eu nu simt nimic.

Cred că oamenii, ca şi indivizi, nu au mai nimic personal. Mai nimic nu le aparţine. Oamenii nu sunt decît produsul celorlalţi. Societatea favorizează o perpetuă modificare a sinelui în funcţie de ceilalţi. Şi influenţează. Mereu.
Avînd sentimentul că izolîndu-te, baricandîndu-te într-o lume fadă, scapi de ''sistem'' te înşeli. Nimeni nu poate înfrînge sistemul. El e conceput astfel încît, fie să de atrofiezi ca să poţi fi o parte a lui, fie să înnebuneşti în afara sa.
Mirajul tinereţii şi adolescenţei este fraza şi convingerea: eu voi fi diferit.
Îl consider prost formulat.
Eşti diferit pentru că eşti modelat astfel. Experienţele ce te definesc ca persoană sunt unice şi irepetabile datorită complexităţii generale a modului în care funcţionează (haotic, ce-i drept) universul.
Dar aşa eşti doar ca şi individ.
Acel ceva de care eşti înconjura te va obliga să faci acţiuni similare cu cele ale ''lumii'', mai devreme sau mai tîrziu: să-ţi iei o slujbă, să ai datori la bancă, să fii sclavul banilor, şi aşa mai departe. Nu spune că nu, pentru că asta ar însemna să tragi prenadex şi să locuieşti sub un pod. Sau, într-un caz excepţional cîştigi la loto sau s-o moşteneşti pe regina Danemarcei.

Ştiu că nu sunt originală, dar simţeam nevoia să stîrpesc nevoia de a purta conversaţii pe o tematică de gen.

Se pare că am minţit în prima frază. Chiar mă întreb cine sunt eu.

Sau, ca să lărgesc sfera, cine suntem noi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu