sâmbătă, 17 noiembrie 2012

după epicur citire.

Uneori, cînd realizezi că genul tău de suferinţă nu e unică te simţi în primă fază fericit. Nu eşti singur. Dar apoi începi să fii copleşit de ideea asta, de lipsă a originalităţii.
Cînd urîm pe cineva care, întîmplător are aceleaşi preferinţe muzicale ca şi noi, tindem să-l urîm şi mai mult. Muzica aia nu i se cuvine. Dar fireşte că egoismul nostru egocentric nu ne va oferi niciodată satisfacţie.

Dacă se întreabă careva de unde cugetările astea adînci, am un singur răspuns: de la majoratul lui văr'mio/unchiu-mio. Sau ce dracu de rudă îmi e. Niciodată n-am putut s-o lămuresc.
Ţinînd cont că în loc de muzică era salam, parizer şi alte produse care în mod normal se ţin în frigider, amanet sau puşcărie, a trebuit să-mi caut şi eu o distracţie.
Se pare că mă obsedează ideea dualităţii. În absolut orice. De asta mi-e greu să zic : e bine, e rău, pentru că nu sunt conştientă de valorile repercursiunilor ulterioare.
Şi e amuzant. Nu cred nici măcar în valorile absolute de adevăr.
Şi atunci ce rost mai are să mă gîndesc la dimensiunile verosimilităţii, din moment ce nu cred şi nu pot să determin valorile lor finite?
 Din nou, am un răspuns pertinent: societatea.
Societatea ne obligă să ne ghidăm după nişte etaloane jalnice, lipsite de consistenţă, pentru a satisface anumite 'nevoi' care, aprofundate, nu par a fi 'nici necesare, nici naturale' (după ideea lui Epicur).
 Şi, fireşte, trebuie să ni le supunem lor.
Că d-asta-i societate şi nu inividualism.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu