Printre milioanele de post-it-uri care compun imaginea pixelată a universului se află şi cîteva în culori calde, nu aprinse, ce le fac să radieze pe celelalte.
Probabil ele sunt ceea ce ne motivează.
Namaste.
duminică, 22 noiembrie 2015
Picături de fericire
Cîteodată viaţa e frumoasă. O zic ca şi privitor. Cîteodată se preling sentimente pe obrajii celorlalţi şi asta e ceva frumos. Cîteodată frumuseţea izvorăşte din alte izvoare decît cele pe care ne încăpăţînăm să le tot folosim.
duminică, 11 octombrie 2015
Castane lucioase şi împrăştiate
Mă obsedează castanele. Castanele coapte, lucioase, scoase dintre spini. Castane ce-au căzut şi s-au frecat de asfalt.
Castane, castane, castane.
Castane coapte, vîndute de ţigani la colţul străzii, la 5 lei cornetul.
Castane, castane, castane.
M-am gîndit mult dacă şi ce să scriu. Nu mi-au venit în minte decît o frază: "studenţii de anul I sunt ca nişte castane ce abia s-au desprins din copac, lucioase şi încă verzi pe dinăuntru, iar noi, restul, ca şi castana ce ţi-am dat-o ţie anul trecut". Am conchis că totuşi e siropos şi tîmpit, dar a continuat să mă obsedeze ideea.
Toamna asta nu-i ca celelalte. Nu ştiu de ce. Am un ghem în stomac.
Castanele mă fascinează şi vreau să le vîr pe toate-n suflet. vreau să le strîng pe toate. Castane mici şi mari, duble, ude, ce-au picat prin bălţi. Cînd eram copil strîngeam multe multe şi le duceam în casă. Nu mi-au plăcut niciodată alte obiecte cum mi-au plăcut castanele. Le înşiram în desene 3D pe covor şi voiam să rămînă aşa. Apoi le strîngeam şi le aşezam altfel. În funcţie de mărime, de culoare, de formă. Îmi plac castanele-perechi, cîte două într-un culcuş, cu bazele plate.
Şi acum, le privesc lacomă şi vreau să le strîng pe toate. Averea mea să fie din castane.
În spatele agendei mele galbene, cea pe care mama mi-a luat-o acum cîteva luni, înainte de titlurile ştirilor, interviurilor şi articolelor ce le-am scris pe ultimele două pagini este un text pe care l-am scris în urmă cu două luni. Am vrut atunci să-l copiez pe o postare, aici. Dar n-am putut. N-am vrut.
"În mintea mea există o statuie. Ştiu că e făcută dintr-o piatră volatilă pentru că nu am o imagine concretă a ei, dar ştiu că sunt eu, iar eu sunt Iştar.
Ştiu că statuia e minunată, tocmai pentru că nu are o imagine concretă. Nici eu nu sunt o imagine. Sunt un cumul de lucruri. Nici nu ştiu măcar dacă pot însuma fiecare lucru pe care-l ştiu despre mine.
În acelaşi timp sunt eu şi nu sunt eu. Sunt cea mai bună versiune a mea pe piedestal, în timp ce versiunea mea reală stă la picioarele celeilalte. Statuia e imensă. Ştiu că, dacă aş pune mîna pe ea, s-ar concretiza sub degetele mele, dar mi s-ar arăta foarte puţin.
Sunt o nucă într-un coş. Sunt acoperită de o cojiţă brună, apoi de carapacea lemnoasă în timp ce stau aşezată în poziţie fetală. Asta e altă proiecţie a mea.
Sunt convinsă că ştiu şi nu ştiu despre mine. Ştiu. Dar nu contează decît pentru mine. Cred că am nevoie de terapie. Sunt stabilă acum pentru că mi-am promis că nu o să las nimic să mă dezrădăcineze. Dar nu ştiu cît de fragilă sunt.
Nu sunt mai bună decît alţii. Nici nu trebuie să fiu. Sunt doar eu şi sunt singură tot timpul. Alţii nu contează. Eu mă raportez la mine şi asta ar trebui să fie suficient. Şi o să văd dacă-mi rămîn eu mie sclavă sau mă voi identifica cu versiunea mea grandioasă.
Nu o să am niciodată control total. oate ar trebui să mă obişnuiesc cu asta. Deşi sunt sigură că o să urlu mult timp la stînci cu speranţa că se vor transforma în giganţi de piatră. Cînd aveam 12-13 ani mi s-a zis că în viaţă porneşti cu o căruţă de principii şi că dacă rămîi cu o mînă din ele ar trebui să te consideri norocos. Eu vreau doar să fiu obiectivă, circumspectă şi puternică. Să scot izul de mediocritate din mine.
Ce ciudat e să nu scriu asta ca pe un articol! Nu vreau să mă automatizez. Nu vreau să-mi scoată nimeni prostiile din cap, să zică că gîndurile mele sunt greşite şi că ar trebui să gîndesc altfel. Nu vreau să mi se interzică să cred ceea ce cred şi să zic ceea ce zic. Nu vreau să fiu luată ad litteram de către cei lipsiţi de unor. Nu sunt un obiect de comparaţie şi nici cuantificabilă. Nimeni nu e.
Mă gîndesc că astea-s gînduri de om de douăzeci de ani ce se vor şterge ca şi cuvintele scrise într-un caiet cu grafit. Unele încet, greu, altele rapid, şterse de degetele ce trec deasupra lor ca cititorul să şi le întipărească vizual.
Vreau să mi se scrie în piele viaţa. Toate cicatricile ce m-au compus şi format.
Sunt cea mai grozavă oaie din lume şi n-ai să schimbi asta.
Behehe."
Vreau să nu mă simt vinovată de ceea ce scriu şi să simt nevoia să explic. Nu e nimic de explicat.
Castane, castane, castane.
Castane coapte, vîndute de ţigani la colţul străzii, la 5 lei cornetul.
Castane, castane, castane.
M-am gîndit mult dacă şi ce să scriu. Nu mi-au venit în minte decît o frază: "studenţii de anul I sunt ca nişte castane ce abia s-au desprins din copac, lucioase şi încă verzi pe dinăuntru, iar noi, restul, ca şi castana ce ţi-am dat-o ţie anul trecut". Am conchis că totuşi e siropos şi tîmpit, dar a continuat să mă obsedeze ideea.
Toamna asta nu-i ca celelalte. Nu ştiu de ce. Am un ghem în stomac.
Castanele mă fascinează şi vreau să le vîr pe toate-n suflet. vreau să le strîng pe toate. Castane mici şi mari, duble, ude, ce-au picat prin bălţi. Cînd eram copil strîngeam multe multe şi le duceam în casă. Nu mi-au plăcut niciodată alte obiecte cum mi-au plăcut castanele. Le înşiram în desene 3D pe covor şi voiam să rămînă aşa. Apoi le strîngeam şi le aşezam altfel. În funcţie de mărime, de culoare, de formă. Îmi plac castanele-perechi, cîte două într-un culcuş, cu bazele plate.
Şi acum, le privesc lacomă şi vreau să le strîng pe toate. Averea mea să fie din castane.
În spatele agendei mele galbene, cea pe care mama mi-a luat-o acum cîteva luni, înainte de titlurile ştirilor, interviurilor şi articolelor ce le-am scris pe ultimele două pagini este un text pe care l-am scris în urmă cu două luni. Am vrut atunci să-l copiez pe o postare, aici. Dar n-am putut. N-am vrut.
"În mintea mea există o statuie. Ştiu că e făcută dintr-o piatră volatilă pentru că nu am o imagine concretă a ei, dar ştiu că sunt eu, iar eu sunt Iştar.
Ştiu că statuia e minunată, tocmai pentru că nu are o imagine concretă. Nici eu nu sunt o imagine. Sunt un cumul de lucruri. Nici nu ştiu măcar dacă pot însuma fiecare lucru pe care-l ştiu despre mine.
În acelaşi timp sunt eu şi nu sunt eu. Sunt cea mai bună versiune a mea pe piedestal, în timp ce versiunea mea reală stă la picioarele celeilalte. Statuia e imensă. Ştiu că, dacă aş pune mîna pe ea, s-ar concretiza sub degetele mele, dar mi s-ar arăta foarte puţin.
Sunt o nucă într-un coş. Sunt acoperită de o cojiţă brună, apoi de carapacea lemnoasă în timp ce stau aşezată în poziţie fetală. Asta e altă proiecţie a mea.
Sunt convinsă că ştiu şi nu ştiu despre mine. Ştiu. Dar nu contează decît pentru mine. Cred că am nevoie de terapie. Sunt stabilă acum pentru că mi-am promis că nu o să las nimic să mă dezrădăcineze. Dar nu ştiu cît de fragilă sunt.
Nu sunt mai bună decît alţii. Nici nu trebuie să fiu. Sunt doar eu şi sunt singură tot timpul. Alţii nu contează. Eu mă raportez la mine şi asta ar trebui să fie suficient. Şi o să văd dacă-mi rămîn eu mie sclavă sau mă voi identifica cu versiunea mea grandioasă.
Nu o să am niciodată control total. oate ar trebui să mă obişnuiesc cu asta. Deşi sunt sigură că o să urlu mult timp la stînci cu speranţa că se vor transforma în giganţi de piatră. Cînd aveam 12-13 ani mi s-a zis că în viaţă porneşti cu o căruţă de principii şi că dacă rămîi cu o mînă din ele ar trebui să te consideri norocos. Eu vreau doar să fiu obiectivă, circumspectă şi puternică. Să scot izul de mediocritate din mine.
Ce ciudat e să nu scriu asta ca pe un articol! Nu vreau să mă automatizez. Nu vreau să-mi scoată nimeni prostiile din cap, să zică că gîndurile mele sunt greşite şi că ar trebui să gîndesc altfel. Nu vreau să mi se interzică să cred ceea ce cred şi să zic ceea ce zic. Nu vreau să fiu luată ad litteram de către cei lipsiţi de unor. Nu sunt un obiect de comparaţie şi nici cuantificabilă. Nimeni nu e.
Mă gîndesc că astea-s gînduri de om de douăzeci de ani ce se vor şterge ca şi cuvintele scrise într-un caiet cu grafit. Unele încet, greu, altele rapid, şterse de degetele ce trec deasupra lor ca cititorul să şi le întipărească vizual.
Vreau să mi se scrie în piele viaţa. Toate cicatricile ce m-au compus şi format.
Sunt cea mai grozavă oaie din lume şi n-ai să schimbi asta.
Behehe."
Vreau să nu mă simt vinovată de ceea ce scriu şi să simt nevoia să explic. Nu e nimic de explicat.
luni, 28 septembrie 2015
Nu ar trebui să mă simt aşa
Castane lucioase, ploaie, bălţi, plapumă, cafea, muzică.
Concerte, oameni, mulţimi, gălăgie.
Atunci de ce mă simt ciudat? Nu cred că e anticiparea noului an universitar. Aş vrea să-mi deschid gura şi să zic ceva, dar nu am nimic de zis. Aş vrea să îmi dau capul pe spate să zîmbesc în ploaie.
Dar nu mai plouă.
Vreau să pot asculta liniştea.
Concerte, oameni, mulţimi, gălăgie.
Atunci de ce mă simt ciudat? Nu cred că e anticiparea noului an universitar. Aş vrea să-mi deschid gura şi să zic ceva, dar nu am nimic de zis. Aş vrea să îmi dau capul pe spate să zîmbesc în ploaie.
Dar nu mai plouă.
Vreau să pot asculta liniştea.
sâmbătă, 5 septembrie 2015
Vreau să nu mai înţeleg fiecare vers al fiecărei melodii idioate ce merge la radioul din bucătărie. Mă deconcertează şi mă irită.
Cît timp am scris la ziar m-am simţit epuizată de tot fluxul meu creativ. Trebuia să interpretez totul într-o manieră concisă, clară, cu o sumă fixă de caractere şi informaţii esenţiale. Nu ştiu dacă asta m-a disciplinat în vreun fel sau nu.
Aversivitatea mea faţă de citit care a început la finalul sesiunii s-a mai ostoit. În schimb aversivitatea mea faţă de evenimentele politice şi sociale mondiale, dar mai ales ale supoziţiilor şi părerilor create de acestea, se amplifică.
Am întîlnit mulţi oameni şi-am auzit multe poveşti. Am ascultat varii soiuri de muzică şi m-am izolat în mulţime. Acum pot să mai adaug încă un pas în exteriorul circului. Şi un pas în interior.
Şi acel moment cînd a trecut o lună şi tu n-ai primit încă banii pe munca ta. Super.
Cît timp am scris la ziar m-am simţit epuizată de tot fluxul meu creativ. Trebuia să interpretez totul într-o manieră concisă, clară, cu o sumă fixă de caractere şi informaţii esenţiale. Nu ştiu dacă asta m-a disciplinat în vreun fel sau nu.
Aversivitatea mea faţă de citit care a început la finalul sesiunii s-a mai ostoit. În schimb aversivitatea mea faţă de evenimentele politice şi sociale mondiale, dar mai ales ale supoziţiilor şi părerilor create de acestea, se amplifică.
Am întîlnit mulţi oameni şi-am auzit multe poveşti. Am ascultat varii soiuri de muzică şi m-am izolat în mulţime. Acum pot să mai adaug încă un pas în exteriorul circului. Şi un pas în interior.
Şi acel moment cînd a trecut o lună şi tu n-ai primit încă banii pe munca ta. Super.
sâmbătă, 15 august 2015
Diamante (sau alt titlu deştept)
Hei. Sper că nu mi-a dus nimeni lipsa. Ştiu, sunt optimistă.
Sunt ocupată, mă plimb mult şi belesc ochii mei cei obiectivi după tot ce mişcă. Răsucesc, învîrtesc, caut, scormonesc. Scriu, dar scriu fie ştiri, fie articole, fie interviuri, fie alte lucruri de soiul ăsta.
Sunt obosită. Şi mă refugiez în mine.
Am cunoscut mulţi oameni şi-am vorbit cu şi mai mulţi.
Sunt ocupată, mă plimb mult şi belesc ochii mei cei obiectivi după tot ce mişcă. Răsucesc, învîrtesc, caut, scormonesc. Scriu, dar scriu fie ştiri, fie articole, fie interviuri, fie alte lucruri de soiul ăsta.
Sunt obosită. Şi mă refugiez în mine.
Am cunoscut mulţi oameni şi-am vorbit cu şi mai mulţi.
miercuri, 1 iulie 2015
Who am I?
Şi, totuşi, cine sunt?
Aleg să mă identific cu alţii şi aşa am impresia că-s un colaj. Sunt un Eliade ce tînjeşte după geniu. Sunt o Rodica Ojog-Braşoveanu ce se amuză de personajele care-i trec prin faţă. Sunt o Emilie Autumn revoltată şi cinică. Sunt Iştar şi Înaltă Preoteasă. Sunt Nimic.
Sunt o frumuseţe rubensiană, dar doar parţial. După standardele lui, aş fi slabuţă.
Sunt compilaţia tuturor cărţilor pe care le-am citit. Sunt imaginea tuturor desenelor animate pe care le-am văzut (pentru că nu mă uit la filme sau seriale).
Nu, nu am un răspuns romantic la întrebarea asta. Chiar nu ştiu.
''Tu nu ştii, dar eşti un înger'', ,,Eşti bolnavă rău'', ,,Nu eşti normală'', ,,Nu eşti proastă'', ,,Eşti deşteaptă'', ,, Eşti efervescentă!'', ,,Eşti cea mai sentimentală metalistă pe care o cunosc''..
Sunt suma tuturor părerilor care s-au format pe baza a ceea ce zic, fac şi reacţionez.
Teoretic, cred că există o şansă, infinitzecimală, adevărat, ca cineva să fie rezultatul aceleiaşi combinaţii.
Pînă acum mi s-a demonstrat că oricît de glorios ar fi planul tău, o să se ducă dracului. Asta o să te pună în situaţia ultimă de a te întreba ce mă întreb eu acum. După ce se duce planul dracului poţi:
a) să te încăpăţînezi şi să-l resuscitezi,
b) să-l modifici, păstrînd notele esenţiale sau
c) să-ţi faci altul.
Problema e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare.
Soluţia e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare şi interpretările sunt variate.
În momentele mele de panică asta mă sperie. Totul pluteşte în teoria haosului şi doar convenţiile sunt cele ce menţin linia de plutire în lume. Work, Eat, Sleep, Repeat. Fă mulţi bani ca să-ţi permiţi luxul de a... te pensiona, în definitiv. Îngroapă-te în chestii materiale cu preţul sănătăţii tale. Ia-ţi un calculator mai bun, o maşină mai rapidă, o salată mai verde ca să te premiezi pentru că meriţi. Înduioşător.
Nu mi-a dat o lacrimă.
Vorbesc mult în citate azi.
Find out what you love and let it kill you.
O să mor strivită de cărţi.
Nu renunţa să cauţi. Nu intra în panică. Nimeni nu are directive clare. Nici un colaj nu e identic. Nu repeta greşelile doar de dragul de a te convinge că-s greşeli. Dacă nu vrei să faci nimic, nu face nimic. În fond, nimeni nu te poate obliga la ceva. Dar rămîi treaz şi lucid.
Inspiră, expiră şi acum repetă după mine:
Eşti ceea ce vrei să fii.
miercuri, 17 iunie 2015
E.
There is something romantic in insanity. There is something beautiful in loosing your mind. There is something wonderful in jazz and literature into the dept of the night. It makes you feel somehow special, even if you know that's not true.
There is something special in the insecurity that no matter how many words you use or what language are you talking, the one next to you might not understand. Oh, and there is something magical in people. Toys of fate. Masks that wonder through the world, searching for other masks to interact with. Oh, and the panic when the mask slips.
I'm alright. For the moment there is nothing in the Universe except me. I am the only point of reference. I am the novel, the bibliography, the author and the reader. Because this time it is the Universe that is lying inside me.
I smile thinking that now the only way I understand everything is through the eyes of literature. That is not insane, that is common sense. We will understand by the terms of what we know best.
It's been a while since I've wrote in English. Somehow, I felt that this is the way to cheat the vigilant eye of my worse critic. I don't actually care if you think that this is perky, it's just an alternative to what I usually do in order to achieve my unstable illusion of stability. I am alone and that does not bother me now. Oh, yes, the desperation and sickness and fear were there, still are actually, but my dark pigmented playful friends are tired now. I don't fear them now, but I know that that is something temporary.
My mother once told me: I sometimes talk to myself because I need to talk with somebody intelligent. I know that it might sound weird, but i am afraid that if I would actually find someone that would fully understand me it will be a shock and I will feel even more empty. Even though now I don't feel empty not full. Maybe the glass is changing in size.
'Drink me'.
There are so many words. The entire world is just a dictionary. It doesn't exist if we don't have a name for it.
Sometimes I wish to make a mess out of all the languages I know, just to be sure that I'm clear. I juggle with at least two or three mindsets when I think. And this is very interesting. I'm scientifically split in my own mind because of the use of more than one language. Like a personality disorder.
And I find that lovely and grotesque at the same time. Grotesque. That is a perfect example of how you can contain yourself in more than one copy. When I say it in my native tongue, I feel it almost shapeless. When I say it in English it gives a Victoria scent. In French it almost looks like a melting piece of art, giving me a feeling somewhere between fascination and nausea. In Russian it sounds almost aristocratic, somehow. In Norwegian it's cold.
If I can talk something else besides misery, that means I'm fine. But I'll need a break soon if I don't want to collapse again. I'll just hang in there, like the cute fluffy cat-sheep-bull that I am.
So many 'I' in this post. Makes me wonder.
There is something special in the insecurity that no matter how many words you use or what language are you talking, the one next to you might not understand. Oh, and there is something magical in people. Toys of fate. Masks that wonder through the world, searching for other masks to interact with. Oh, and the panic when the mask slips.
I'm alright. For the moment there is nothing in the Universe except me. I am the only point of reference. I am the novel, the bibliography, the author and the reader. Because this time it is the Universe that is lying inside me.
I smile thinking that now the only way I understand everything is through the eyes of literature. That is not insane, that is common sense. We will understand by the terms of what we know best.
It's been a while since I've wrote in English. Somehow, I felt that this is the way to cheat the vigilant eye of my worse critic. I don't actually care if you think that this is perky, it's just an alternative to what I usually do in order to achieve my unstable illusion of stability. I am alone and that does not bother me now. Oh, yes, the desperation and sickness and fear were there, still are actually, but my dark pigmented playful friends are tired now. I don't fear them now, but I know that that is something temporary.
My mother once told me: I sometimes talk to myself because I need to talk with somebody intelligent. I know that it might sound weird, but i am afraid that if I would actually find someone that would fully understand me it will be a shock and I will feel even more empty. Even though now I don't feel empty not full. Maybe the glass is changing in size.
'Drink me'.
There are so many words. The entire world is just a dictionary. It doesn't exist if we don't have a name for it.
Sometimes I wish to make a mess out of all the languages I know, just to be sure that I'm clear. I juggle with at least two or three mindsets when I think. And this is very interesting. I'm scientifically split in my own mind because of the use of more than one language. Like a personality disorder.
And I find that lovely and grotesque at the same time. Grotesque. That is a perfect example of how you can contain yourself in more than one copy. When I say it in my native tongue, I feel it almost shapeless. When I say it in English it gives a Victoria scent. In French it almost looks like a melting piece of art, giving me a feeling somewhere between fascination and nausea. In Russian it sounds almost aristocratic, somehow. In Norwegian it's cold.
If I can talk something else besides misery, that means I'm fine. But I'll need a break soon if I don't want to collapse again. I'll just hang in there, like the cute fluffy cat-sheep-bull that I am.
So many 'I' in this post. Makes me wonder.
luni, 15 iunie 2015
Demoni şi alte pacte
Aş vrea să fiu liberă.
Aş vrea să sar pe fereastră iar trupul să mi se spargă în sute de fluturi. Iar dacă cumva cineva va încerca să-şi amintească de mine să i se blocheze memoria. Urmele existenţei mele să dispară o dată cu fluturii ce vor fi striviţi.
Uneori am impresia că m-am împotmolit în lectură ca-ntr-un noroi clicos. Alteori că mă sufocă viaţa sau că demonii mă apucă de păr şi mă smucesc, rîzîndu-şi de mine.
Cumva am impresia că m-am lichefiat şi toată fiinţa mea a devenit impură. Învelişul ce-mi susţinea organele, sîngele şi creierul acum ţine să nu se împrăştie toată fiinţa mea păstoasă. Şi-mi vine să rîd isteric şi să-mi las lacrimile şuvoaie, să-mi pierd minţile.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi..
Sunt o rotiţă mică într-un mecanism infinit. Dacă mi se vor toci zimţii de tot voi fi scuipată din mecanism şi înlocuită.
Nimeni nu e de neînlocuit. Oh, blestematele de amintiri! Da, ele s-ar putea să te convingă că nu-i aşa. După ce ţi-au mînjit existenţa ai impresia că Adevărul lor e incontestabil. Şi s-ar putea să ai dreptate.
Dar e mă simt umplută cu venin. Şi mi-e ruşine că el se varsă pe cei inocenţi. Pe cei naivi. Ar trebui să fiu în stare să mă conţin pe mine. Doar în singurătate n-o să mă înec singură în otrava mea. Asta ar împiedica autodeificarea mea. Cum să devin o zeiţă dacă nu am atitudinea uneia?
E mai simplu să mimez un zîmbet, să murmur un 'mda', să contemplu existenţa la un grad superficial cînd socializez. Să mă agăţ de terestru.
Unde eşti, Mefistofel? În mintea mea? Te rog chiar foarte frumos să ieşi, să te materializezi cu fum şi artificii şi alte şmecherii, să-ţi laşi urmele de copite pe parchet şi să-mi propui ceva frumos. Cum ar fi iertarea nebuniei. O scurtă purificare mentală. Un psihiatru cu multe, multe cutiuţe şi borcănaşe pline cu bombonele colorate. O Uitare binefăcătoare, e epurarea a Memoriei. O altă viaţă. O perspectivă pozitivistă, optimistă, fericită.
Uite, eu, la schimb, îţi înapoiez toţi dracii şi demonii din mine. Ce zici? E totuşi un număr respectabil, chiar dacă sunt unii care deţin mai mulţi. Îţi dăruiesc toate amintirile mele. Sau tot trupul, dacă-ţi plac treburile astea.
Nu?
Păcat..
Aş vrea să sar pe fereastră iar trupul să mi se spargă în sute de fluturi. Iar dacă cumva cineva va încerca să-şi amintească de mine să i se blocheze memoria. Urmele existenţei mele să dispară o dată cu fluturii ce vor fi striviţi.
Uneori am impresia că m-am împotmolit în lectură ca-ntr-un noroi clicos. Alteori că mă sufocă viaţa sau că demonii mă apucă de păr şi mă smucesc, rîzîndu-şi de mine.
Cumva am impresia că m-am lichefiat şi toată fiinţa mea a devenit impură. Învelişul ce-mi susţinea organele, sîngele şi creierul acum ţine să nu se împrăştie toată fiinţa mea păstoasă. Şi-mi vine să rîd isteric şi să-mi las lacrimile şuvoaie, să-mi pierd minţile.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi..
Sunt o rotiţă mică într-un mecanism infinit. Dacă mi se vor toci zimţii de tot voi fi scuipată din mecanism şi înlocuită.
Nimeni nu e de neînlocuit. Oh, blestematele de amintiri! Da, ele s-ar putea să te convingă că nu-i aşa. După ce ţi-au mînjit existenţa ai impresia că Adevărul lor e incontestabil. Şi s-ar putea să ai dreptate.
Dar e mă simt umplută cu venin. Şi mi-e ruşine că el se varsă pe cei inocenţi. Pe cei naivi. Ar trebui să fiu în stare să mă conţin pe mine. Doar în singurătate n-o să mă înec singură în otrava mea. Asta ar împiedica autodeificarea mea. Cum să devin o zeiţă dacă nu am atitudinea uneia?
E mai simplu să mimez un zîmbet, să murmur un 'mda', să contemplu existenţa la un grad superficial cînd socializez. Să mă agăţ de terestru.
Unde eşti, Mefistofel? În mintea mea? Te rog chiar foarte frumos să ieşi, să te materializezi cu fum şi artificii şi alte şmecherii, să-ţi laşi urmele de copite pe parchet şi să-mi propui ceva frumos. Cum ar fi iertarea nebuniei. O scurtă purificare mentală. Un psihiatru cu multe, multe cutiuţe şi borcănaşe pline cu bombonele colorate. O Uitare binefăcătoare, e epurarea a Memoriei. O altă viaţă. O perspectivă pozitivistă, optimistă, fericită.
Uite, eu, la schimb, îţi înapoiez toţi dracii şi demonii din mine. Ce zici? E totuşi un număr respectabil, chiar dacă sunt unii care deţin mai mulţi. Îţi dăruiesc toate amintirile mele. Sau tot trupul, dacă-ţi plac treburile astea.
Nu?
Păcat..
luni, 8 iunie 2015
Aerials in the sky...
Căldură, toropeală, vise, cărţi, muzică. Aproape mă cred ca fiind un personaj de roman post-modernist în căutarea sensului vieţii.
Sărut singurătatea şi întunericul şi muşc o dată cu sărutarea mea. Muşc pînă la sînge. Mă apuc singură de mînă şi mă trag mai departe.
Oh, suntem doar noi!
Hai să ne bucurăm de nebunia noastră.
Căldură, toropeală, vise, cărţi, muzică. Aproape mă cred ca fiind un personaj de roman post-modernist în căutarea sensului vieţii.
Sărut singurătatea şi întunericul şi muşc o dată cu sărutarea mea. Muşc pînă la sînge. Mă apuc singură de mînă şi mă trag mai departe.
Oh, suntem doar noi!
Hai să ne bucurăm de nebunia noastră.
sâmbătă, 6 iunie 2015
numărul apelat este indisponibil
Sunt obosită, frustrată, hărţuită. Şi, momentan, cea mai mare teamă a mea e că-mi pică netu'. Mîine am examen şi eu mă dau cu deltaplanul peste tot şi nicăieri.
L-am mai visat. Încerc şi cred că încep să mă reobişnuiesc cu ideea că 18 pisici negre sunt o achiziţie bună.
Mi-e silă, sunt încărcată cu tot felul de prostii pe care ar trebui să le fac şi nu simt că-mi doresc foarte tare că vreau să le fac. Dar, de musai, cu plăcere.
Singurătatea mă strînge în braţe. Iar eu îl strîng în braţe pe Tigri. Tigri va rămîne mereu cu mine. Ar fi absurd să nu, doar e de pluş nu nu poate fugi.
Mă frustrează tot timpul pierdut cu repetiţiile la rusă. Sunt în urmă grav cu cititul, nu mai ştiu cum să mă adun să învăţ, nu simt că sunt capabilă de ceva.
(poveşti cu testoşi de acum 2 săptămîni - acum am doar o stare nedefinită şi pe Tigri lîngă mine. Sunt într-o zonă de confort fluid din care vreau şi nu vreau să ies. E cald şi toropeală. Nu mai visez nimic consistent. Am dormit prea puţin zilele astea. Am ascultat prea mult Dirty Shirt. Sunt un mic pitbull terrier. Mi-e subminată conştiinţa. Vreau doar să învăţ. Să învăţ, să mă ridic, să zbor. Să-i învăţ şi pe alţii. Să mă transform în copac. Într-un Ent. Presupun că sunt ok. Dar aşa sunt de vreo săptămînă şi ceva, contrar a ce s-ar putea crede. O să scriu, şi o să-mi termin povestirea. O să devin -şters- printre oameni. Mai am 5 examene. Trebuie să mă joc cu perspectivele. Trebuie să particip la un joc unde nu există decît învinşi. Trebuie să mă pregătesc de decepţie. Şi o să o privesc cu un surîs totul, ca şi cum ar fi -şters-.)
L-am mai visat. Încerc şi cred că încep să mă reobişnuiesc cu ideea că 18 pisici negre sunt o achiziţie bună.
Mi-e silă, sunt încărcată cu tot felul de prostii pe care ar trebui să le fac şi nu simt că-mi doresc foarte tare că vreau să le fac. Dar, de musai, cu plăcere.
Singurătatea mă strînge în braţe. Iar eu îl strîng în braţe pe Tigri. Tigri va rămîne mereu cu mine. Ar fi absurd să nu, doar e de pluş nu nu poate fugi.
Mă frustrează tot timpul pierdut cu repetiţiile la rusă. Sunt în urmă grav cu cititul, nu mai ştiu cum să mă adun să învăţ, nu simt că sunt capabilă de ceva.
(poveşti cu testoşi de acum 2 săptămîni - acum am doar o stare nedefinită şi pe Tigri lîngă mine. Sunt într-o zonă de confort fluid din care vreau şi nu vreau să ies. E cald şi toropeală. Nu mai visez nimic consistent. Am dormit prea puţin zilele astea. Am ascultat prea mult Dirty Shirt. Sunt un mic pitbull terrier. Mi-e subminată conştiinţa. Vreau doar să învăţ. Să învăţ, să mă ridic, să zbor. Să-i învăţ şi pe alţii. Să mă transform în copac. Într-un Ent. Presupun că sunt ok. Dar aşa sunt de vreo săptămînă şi ceva, contrar a ce s-ar putea crede. O să scriu, şi o să-mi termin povestirea. O să devin -şters- printre oameni. Mai am 5 examene. Trebuie să mă joc cu perspectivele. Trebuie să particip la un joc unde nu există decît învinşi. Trebuie să mă pregătesc de decepţie. Şi o să o privesc cu un surîs totul, ca şi cum ar fi -şters-.)
miercuri, 3 iunie 2015
Autosuficienţă în literatura fiinţei
Insomnie, tulburări şi stabilitate. Deja sună dramatic.
Existenţa mea e fluidă şi mai nou se învîrte în jurul ideii de mulţumire de sine. Nu e tocmai un secret că am o părere mizerabilă legată de tot ce ţine de personalitatea şi fiinţa mea. Sunt un zero barat, un nimic, o idee proastă, un concept nereuşit.
Oamenii încearcă să mă convingă de contrar. Nu ştiu exact de ce. Dacă aş avea vreun pic de mîndrie m-aş simţi flatată, dar aşa doar mă simt mai defectă.
Sunt conştientă de perspectivele celorlalţi şi le respect. Nu le asum pentru că nu cred în ele. Cumva atîrnă mereu o incertitudine.
O, sunt conştientă, foarte conştientă chiar, că ştiu face multe lucruri. Pot desena, scrie, citesc destul de mult, am o gîndire structurată, sunt sarcastică şi asta îmi conferă o doză de umor, uneori sunt chiar inteligentă, sunt atentă şi perfecţionistă, îmi fac treaba pînă la capăt şi o fac bine, ştiu să gătesc, cînt decent, nu judec, pot găsi Frumosul şi Urîtul în orice, sunt imparţială, hotărîtă, puternică şi aproape echilibrată. Oamenii pot vedea asta în mine. Le văd şi eu, dar mie îmi lipseşte principiul de autosuficienţă şi automulţumire. Dacă aş fi mai arogantă, m-aş compara cu Eliade.
Cred, deşi nu vreau să admit, că raportarea mea nu se face cu exteriorul. Nu-mi sunt mie suficientă. Puţin mă interesează de ce zic alţii. Deşi nu pare. Pare că depind foarte mult de aprobarea celorlalţi. Dar aprobarea lor îmi este inutilă. Cred că îmi doresc mai degrabă să mă rup de toţi şi să îi fac pe ceilalţi să depindă de mine. Pentru că aşa, cum sunt acum, nu aş reprezenta decît un mic dezechilibru temporar în cazul morţii sau dispariţiei. Cred că lucrul care mă determină să exist, să am încă o formă fizică, e o dorinţă egoistă şi arogantă de a ajunge centrul de existenţă al oamenilor. Nu, nu toţi. Unei sume oarecare. Să fiu un idol de argint. Să ajung atît de sus încît dacă aş cădea aş muri strivită de înălţime. Aşa că nu-mi sunt suficientă mie. Mai mult, mai mai mai..
Eu să reprezint un puct de referinţă. Eu să fiu Universul cuiva.
E o grandomanie absolut idioată, ştiu, dar mă face să funcţionez, mă determină să nu renunţ într-o stare de letargie automulţumită. Nu pot spune despre mine că sunt extraordinară, specială sau alte epitete. Pentru dublul meu nu sunt nimic, şi asta mă îndîrjeşte să nu renunţ.
Poate că oamenii credincioşi proiectează dublul în divinitate şi atunci se complac în ideea îngenuncherii mentale lui. Oricum niciodată nu vor ajunge nici pînă la călcîiul deităţii.
Eu nu. Ştiu că nu îmi pot modifica anumite aspecte fireşti ale vieţii, dar mă răzvrătesc şi îmi doresc ca ceea ce mă reliefează să mă înghită. Proporţiile să devină dacă nu absolute, măcar groteşti. Umflate, vizibile, groteşti. O asemenea nevoie am eu, de grotescul, de inesteticul iritant al propriei mele fiinţe. O trecere mentală care să mă nenorocească pentru că sunt limitată. Pentru că sunt o eretică ce se consumă precum Uroborus.
Nu mă raportez la ce vezi tu. Nu mă interesează, pentru că ştiu că vreau să ajung acolo unde nu mai zăreşti realitatea asta mizeră în care trăim, dar nici limita superioară. Şi să tot urc spre neant.
Atunci nu mă pot raporta la ce-mi zic oamenii. Nu sunt nici drăguţă, frumoasă nici atît, nici deşteaptă, nici talentată, nici nimic. Pentru că vreau să ajung în punctul în care nu mai există termeni de comparaţie. Singularitatea mea mă va face de nedescris.
O singurătatea ce mă transformă într-o figură androginică. Sunt contopirea sexelor şi-mi place la nebunie asta. Atîţia ani de rătăcire în propriul întuneric, de disperare, de o singurătate atît de acută încît acum sunt sociabilă, ca să pot să mă mint că recuperez prin sunetele de acum tăcerea chinuitoare a copilăriei. Nu recuperez nimic. Doar mă mint, şi ştiu asta. Şi învăţ, dumnezeule, cîte învăţ! fiecare om e subiectul unui amplu studiu, şi fiecare-şi are locul în insectarul gîndirii mele.
Pentru că ştiu că nu valorez nimic, vreau să ajung să valorez totul. Nu să mă simt mulţumită de existenţa asta mediocră şi să mă mint că sunt ceea ce nu sunt. Vreau să ajung prin mine la Androginul originar, cel de care zeii se temeau. Pentru că prin ceilalţi am constat că nu pot ajunge acolo. Oamenilor le e frică pentru că ceea ce le depăşeşte limitele de cunoaştere trezeşte instinctul animal. Mie nu mi-e frică. Ştiu că mă lupt cu morile de vînt, dar viaţa mea are un scop. Şi dacă totuşi reuşesc, în secunda în care eu voi fi TOTUL voi muri. Fie ucisă, fie prin sinucidere.
Ştiu că toate astea sună cretin. Sunt cuvintele unui om nebun.
Am învăţat că singurătatea e cel mai sincer lucru. Singurătatea aduce fiinţele în pragul nebuniei. Nebunia primordială.
Dacă mai aud un ''nu trebuie să'':gîndeşti, te simţi, priveşti, etc aşa o să crăp. Nu trebuie nimic în lumea asta. Totul e dispensabil. Totul se poate înlocui. Ne lăsăm înrobiţi de convenţii. Totul e o convenţie. Pot să cred orice. Pot să fac orice. Pot gîndi orice şi oricum.
Sunt un om mizerabil. Dublul meu îmi rînjeşte. Dar îl voi prinde, o, îl voi prinde şi voi muri rîzînd în hohote.
Sau poate că nu. Poate că toate astea sunt rodul oboselii. Poate că..
Poate că mai bine..
Aş dispărea şi aş fi înlocuită şi viaţa mea e o poveste scrisă pe nisip înainte de flux.
Nu cred că însemn nimic.
Existenţa mea e fluidă şi mai nou se învîrte în jurul ideii de mulţumire de sine. Nu e tocmai un secret că am o părere mizerabilă legată de tot ce ţine de personalitatea şi fiinţa mea. Sunt un zero barat, un nimic, o idee proastă, un concept nereuşit.
Oamenii încearcă să mă convingă de contrar. Nu ştiu exact de ce. Dacă aş avea vreun pic de mîndrie m-aş simţi flatată, dar aşa doar mă simt mai defectă.
Sunt conştientă de perspectivele celorlalţi şi le respect. Nu le asum pentru că nu cred în ele. Cumva atîrnă mereu o incertitudine.
O, sunt conştientă, foarte conştientă chiar, că ştiu face multe lucruri. Pot desena, scrie, citesc destul de mult, am o gîndire structurată, sunt sarcastică şi asta îmi conferă o doză de umor, uneori sunt chiar inteligentă, sunt atentă şi perfecţionistă, îmi fac treaba pînă la capăt şi o fac bine, ştiu să gătesc, cînt decent, nu judec, pot găsi Frumosul şi Urîtul în orice, sunt imparţială, hotărîtă, puternică şi aproape echilibrată. Oamenii pot vedea asta în mine. Le văd şi eu, dar mie îmi lipseşte principiul de autosuficienţă şi automulţumire. Dacă aş fi mai arogantă, m-aş compara cu Eliade.
Cred, deşi nu vreau să admit, că raportarea mea nu se face cu exteriorul. Nu-mi sunt mie suficientă. Puţin mă interesează de ce zic alţii. Deşi nu pare. Pare că depind foarte mult de aprobarea celorlalţi. Dar aprobarea lor îmi este inutilă. Cred că îmi doresc mai degrabă să mă rup de toţi şi să îi fac pe ceilalţi să depindă de mine. Pentru că aşa, cum sunt acum, nu aş reprezenta decît un mic dezechilibru temporar în cazul morţii sau dispariţiei. Cred că lucrul care mă determină să exist, să am încă o formă fizică, e o dorinţă egoistă şi arogantă de a ajunge centrul de existenţă al oamenilor. Nu, nu toţi. Unei sume oarecare. Să fiu un idol de argint. Să ajung atît de sus încît dacă aş cădea aş muri strivită de înălţime. Aşa că nu-mi sunt suficientă mie. Mai mult, mai mai mai..
Eu să reprezint un puct de referinţă. Eu să fiu Universul cuiva.
E o grandomanie absolut idioată, ştiu, dar mă face să funcţionez, mă determină să nu renunţ într-o stare de letargie automulţumită. Nu pot spune despre mine că sunt extraordinară, specială sau alte epitete. Pentru dublul meu nu sunt nimic, şi asta mă îndîrjeşte să nu renunţ.
Poate că oamenii credincioşi proiectează dublul în divinitate şi atunci se complac în ideea îngenuncherii mentale lui. Oricum niciodată nu vor ajunge nici pînă la călcîiul deităţii.
Eu nu. Ştiu că nu îmi pot modifica anumite aspecte fireşti ale vieţii, dar mă răzvrătesc şi îmi doresc ca ceea ce mă reliefează să mă înghită. Proporţiile să devină dacă nu absolute, măcar groteşti. Umflate, vizibile, groteşti. O asemenea nevoie am eu, de grotescul, de inesteticul iritant al propriei mele fiinţe. O trecere mentală care să mă nenorocească pentru că sunt limitată. Pentru că sunt o eretică ce se consumă precum Uroborus.
Nu mă raportez la ce vezi tu. Nu mă interesează, pentru că ştiu că vreau să ajung acolo unde nu mai zăreşti realitatea asta mizeră în care trăim, dar nici limita superioară. Şi să tot urc spre neant.
Atunci nu mă pot raporta la ce-mi zic oamenii. Nu sunt nici drăguţă, frumoasă nici atît, nici deşteaptă, nici talentată, nici nimic. Pentru că vreau să ajung în punctul în care nu mai există termeni de comparaţie. Singularitatea mea mă va face de nedescris.
O singurătatea ce mă transformă într-o figură androginică. Sunt contopirea sexelor şi-mi place la nebunie asta. Atîţia ani de rătăcire în propriul întuneric, de disperare, de o singurătate atît de acută încît acum sunt sociabilă, ca să pot să mă mint că recuperez prin sunetele de acum tăcerea chinuitoare a copilăriei. Nu recuperez nimic. Doar mă mint, şi ştiu asta. Şi învăţ, dumnezeule, cîte învăţ! fiecare om e subiectul unui amplu studiu, şi fiecare-şi are locul în insectarul gîndirii mele.
Pentru că ştiu că nu valorez nimic, vreau să ajung să valorez totul. Nu să mă simt mulţumită de existenţa asta mediocră şi să mă mint că sunt ceea ce nu sunt. Vreau să ajung prin mine la Androginul originar, cel de care zeii se temeau. Pentru că prin ceilalţi am constat că nu pot ajunge acolo. Oamenilor le e frică pentru că ceea ce le depăşeşte limitele de cunoaştere trezeşte instinctul animal. Mie nu mi-e frică. Ştiu că mă lupt cu morile de vînt, dar viaţa mea are un scop. Şi dacă totuşi reuşesc, în secunda în care eu voi fi TOTUL voi muri. Fie ucisă, fie prin sinucidere.
Ştiu că toate astea sună cretin. Sunt cuvintele unui om nebun.
Am învăţat că singurătatea e cel mai sincer lucru. Singurătatea aduce fiinţele în pragul nebuniei. Nebunia primordială.
Dacă mai aud un ''nu trebuie să'':gîndeşti, te simţi, priveşti, etc aşa o să crăp. Nu trebuie nimic în lumea asta. Totul e dispensabil. Totul se poate înlocui. Ne lăsăm înrobiţi de convenţii. Totul e o convenţie. Pot să cred orice. Pot să fac orice. Pot gîndi orice şi oricum.
Sunt un om mizerabil. Dublul meu îmi rînjeşte. Dar îl voi prinde, o, îl voi prinde şi voi muri rîzînd în hohote.
Sau poate că nu. Poate că toate astea sunt rodul oboselii. Poate că..
Poate că mai bine..
Aş dispărea şi aş fi înlocuită şi viaţa mea e o poveste scrisă pe nisip înainte de flux.
Nu cred că însemn nimic.
marți, 19 mai 2015
All my friends are dead in my head.
Am constatat că proverbiala mea memorie proastă e mai mult decît proverbială. Nu-mi mai amintesc nume şi abia de-ntrezăresc chipuri înceţoşate din trecut. Şi nu vorbesc de chipuri pe care le-am cunoscut doar în trecere, vorbesc de chipuri pe care le vedeam zilnic o îndelungată perioadă de timp, colegi sau profesori, cunoştinţe cu care mă întîlneam des. Pentru mine, oamenii ăia sunt morţi. Şi nu e o constatare încărcată cu ură sau regret. E doar o constatare.
Perioada liceului e înceţoşată. Şi, contrar oricărei supoziţii alcoolizate care e exclusă din start, aproape parcă-mi pare rău. În schimb mă macină cumva faptul că amintirile pe care totuşi le mai am din ultimii ani încerc să le modific cumva cu crearea unor imagini noi. Şi toate amintirile semnificative se leagă cumva de el. Ceea ce nu-mi prieşte deloc. Nu sunt amintiri rele, majoritatea sunt chiar superbe, fac parte din lucrurile pe care mi le doresc să rămînă săpate în piatră, dar şi cumva duse departe de o avalanşă de pietre. E contradictoriu faptul că-mi doresc ca ele să fie şi să nu fie, ca pisica lui Schrodinger. Probabil pentru că nu am încredere în mine. Nu am încrederea că-mi voi putea aminti. Şi aş vrea să le scriu, dar cum să le scriu cînd nu îndrăznesc măcar să mă gîndesc la ele, pentru că mi-e groază de durere. Mi-e groază că suturile se vor rupe. Mă macină o grijă pe care nu cred că e sănătos să o am. Şi nu sunt capabilă să aleg ceea ce ar fi cel mai avantajos în sensul ăsta. (avantajos? sunt o idioată din punctul de vedere al exprimării).
Nu pot nici măcar să narez ceva complex ce e legat de el. De frică.
Mi se pare atît de straniu că omul pe care l-am cunoscut şi care m-a cunoscut va ajunge într-o perioadă de timp să se dăruiască altcuiva. Şi eu să fac la fel. De parcă tot ce împărtăşisem cîndva nu a fost decît un vis. E o irealitate imediată într-un proces lent de concretizare. Şi îi doresc binele atît de mult, şi-mi doresc să ştiu că îi e bine, acum şi probabil şi-n viitor. Dar nu-mi doresc să-l ştiu viu, nu aşa cum îl ştiam. Pentru mine e un om ce moare şi căruia nu-i pot face nimic. Şi sunt frîntă în faţa morţii sale clinice.
Ca să pictez puţin starea mea mentală: Eşti într-un salon de spital. Pe pat eşti tot tu, conectat cu o mulţime de cabluri care nici nu ai habar ce rol au şi nici nu te interesează. Eşti în moarte clinică. Un somnambulism morbid şi imobil. Tu, cel prezent poţi alege ca el să continue să fie legumă sau să-i curmi viaţa. Şi mai ştii că n-o să se trezească niciodată. Cînd mori, vei muri în dublu exemplar. Poţi să-ţi duci viaţa mai departe, avînd în conştiinţă că celălalt e pe jumătate mort şi că eşti cumva amestecat în asta sau să îţi duci viaţa mai depare ştiind că te-ai ucis.
Tu ce ai alege?
O a 3-a variantă ar fi să te sinucizi şi să nu-ţi mai baţi capul. Dar îţi place prea mult cafeaua la ibric, ţigările rulate (şi probabil un fetiş pentru părul de cămilă) ca să faci asta. Prin absurd.
Şi analiza nu se sfîrşeşte aici, o, nu! În capul meu curg fără încetare mii de gînduri care se sfîşie, îşi ling rănile unul altuia, se sărută sau se distrug.
Şi tot universul ăsta nu există decît în capul meu, pentru că acolo convenţiile nu sunt limitate şi nici nu mai corespund cu convenţiile pe care sunt nevoită să le aplic cînd ies din spaţiul meu înconjurat cu oameni morţi şi vorbesc cu tine. Defect de pseudo-filolog.
Şi cumva mi-e greu să mă gîndesc că dacă îmi păstrez amintirile, voi fi nevoită să le ascund pentru a nu răni acea persoană virtuală care s-ar putea stipula că mi-ar răsări în viitor. Şi de a cărei existenţă mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de fiecare existenţă a fiecărui om care mi-a imprimat fiinţa lui în mine.
Pînă nu te iau în brate, îţi sărut fruntea, îţi aud vocea, te văd, eşti mort. Toţi sunteţi morţi.
Şi nu zic mort decît în sensul în care în zona imaterială a gîndurilor mele nimeni nu e viu cu adevărat.
Şi eu sunt cea mai moartă dintre toţi.
Am constatat că proverbiala mea memorie proastă e mai mult decît proverbială. Nu-mi mai amintesc nume şi abia de-ntrezăresc chipuri înceţoşate din trecut. Şi nu vorbesc de chipuri pe care le-am cunoscut doar în trecere, vorbesc de chipuri pe care le vedeam zilnic o îndelungată perioadă de timp, colegi sau profesori, cunoştinţe cu care mă întîlneam des. Pentru mine, oamenii ăia sunt morţi. Şi nu e o constatare încărcată cu ură sau regret. E doar o constatare.
Perioada liceului e înceţoşată. Şi, contrar oricărei supoziţii alcoolizate care e exclusă din start, aproape parcă-mi pare rău. În schimb mă macină cumva faptul că amintirile pe care totuşi le mai am din ultimii ani încerc să le modific cumva cu crearea unor imagini noi. Şi toate amintirile semnificative se leagă cumva de el. Ceea ce nu-mi prieşte deloc. Nu sunt amintiri rele, majoritatea sunt chiar superbe, fac parte din lucrurile pe care mi le doresc să rămînă săpate în piatră, dar şi cumva duse departe de o avalanşă de pietre. E contradictoriu faptul că-mi doresc ca ele să fie şi să nu fie, ca pisica lui Schrodinger. Probabil pentru că nu am încredere în mine. Nu am încrederea că-mi voi putea aminti. Şi aş vrea să le scriu, dar cum să le scriu cînd nu îndrăznesc măcar să mă gîndesc la ele, pentru că mi-e groază de durere. Mi-e groază că suturile se vor rupe. Mă macină o grijă pe care nu cred că e sănătos să o am. Şi nu sunt capabilă să aleg ceea ce ar fi cel mai avantajos în sensul ăsta. (avantajos? sunt o idioată din punctul de vedere al exprimării).
Nu pot nici măcar să narez ceva complex ce e legat de el. De frică.
Mi se pare atît de straniu că omul pe care l-am cunoscut şi care m-a cunoscut va ajunge într-o perioadă de timp să se dăruiască altcuiva. Şi eu să fac la fel. De parcă tot ce împărtăşisem cîndva nu a fost decît un vis. E o irealitate imediată într-un proces lent de concretizare. Şi îi doresc binele atît de mult, şi-mi doresc să ştiu că îi e bine, acum şi probabil şi-n viitor. Dar nu-mi doresc să-l ştiu viu, nu aşa cum îl ştiam. Pentru mine e un om ce moare şi căruia nu-i pot face nimic. Şi sunt frîntă în faţa morţii sale clinice.
Ca să pictez puţin starea mea mentală: Eşti într-un salon de spital. Pe pat eşti tot tu, conectat cu o mulţime de cabluri care nici nu ai habar ce rol au şi nici nu te interesează. Eşti în moarte clinică. Un somnambulism morbid şi imobil. Tu, cel prezent poţi alege ca el să continue să fie legumă sau să-i curmi viaţa. Şi mai ştii că n-o să se trezească niciodată. Cînd mori, vei muri în dublu exemplar. Poţi să-ţi duci viaţa mai departe, avînd în conştiinţă că celălalt e pe jumătate mort şi că eşti cumva amestecat în asta sau să îţi duci viaţa mai depare ştiind că te-ai ucis.
Tu ce ai alege?
O a 3-a variantă ar fi să te sinucizi şi să nu-ţi mai baţi capul. Dar îţi place prea mult cafeaua la ibric, ţigările rulate (şi probabil un fetiş pentru părul de cămilă) ca să faci asta. Prin absurd.
Şi analiza nu se sfîrşeşte aici, o, nu! În capul meu curg fără încetare mii de gînduri care se sfîşie, îşi ling rănile unul altuia, se sărută sau se distrug.
Şi tot universul ăsta nu există decît în capul meu, pentru că acolo convenţiile nu sunt limitate şi nici nu mai corespund cu convenţiile pe care sunt nevoită să le aplic cînd ies din spaţiul meu înconjurat cu oameni morţi şi vorbesc cu tine. Defect de pseudo-filolog.
Şi cumva mi-e greu să mă gîndesc că dacă îmi păstrez amintirile, voi fi nevoită să le ascund pentru a nu răni acea persoană virtuală care s-ar putea stipula că mi-ar răsări în viitor. Şi de a cărei existenţă mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de fiecare existenţă a fiecărui om care mi-a imprimat fiinţa lui în mine.
Pînă nu te iau în brate, îţi sărut fruntea, îţi aud vocea, te văd, eşti mort. Toţi sunteţi morţi.
Şi nu zic mort decît în sensul în care în zona imaterială a gîndurilor mele nimeni nu e viu cu adevărat.
Şi eu sunt cea mai moartă dintre toţi.
luni, 18 mai 2015
Dirty Shirt and other bruises
Mă simt de parcă-mi sunt propria sclavă. Mi-e atît de ciudă cînd ştiu că propria-mi minte e singurul lucru care mă împiedică să funcţionez aşa cum ar trebui. Stresul care mă sugrumă, durerea care e stocată tot acolo, între creţele creierului, jalea nesuferită care e atît de patetică. Mă simt ca un om de nimic, o fiinţă slabă, incapabilă de a mă controla pe mine însămi.
Cum o să pot manipula alţi oameni dacă nu mă pot manipula pe mine?
Cît de adînc trebuie sa plonjezi în spiritul uman pînă-l poţi descifra şi controla?
Cum să ai încredere în alţii cînd nu poţi avea încredere în tine?
Şi mi-e ruşine de mine pentru că nu ştiu cît e adevăr şi cît disimulare în ceea ce zic. Îmi plăcea să cred că dacă cred suficient de mult şi muncesc reuşesc să concretizez ceea ce consider adevăr. Acum mă simt ruptă în propriile-mi principii şi gînduri. Nu-mi dau seama exact ce e corect şi în ce proporţie. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt pentru că oscilez între contradicţii. Sunt amorală. Nu cred că oamenilor trebuie să le fie ruşine de adevăr. Suntem crescuţi prin convenţie. Banii, complimentele, răspunsurile şi întrebările standard, timpul, cuvintele sunt convenţii sociale.
Aş vrea să cred în mine, aş vrea să am încredere în mine, aş vrea să mă dezlănţui. Dar nu pot. Nu ştiu ce să fac.
Sunt un copil.
Contactul vizual de aseară de la concert m-a dizolvat. Parcă omul ăla îmi alunecase în suflet şi creaserăm o legătură. De parcă totul a rezonat perfect în secundele alea. De parcă citeam toată bucuria muzicii unul în sufletul celuilalt. Unul - pe scenă, celălalt - în public. Parcă am fost egali. Parcă nu mai exista nimic, nici înainte, nici după. Exista doar un Acum, cînd armonia domnea peste noi doi, deşi habar n-aveam cum ne cheamă şi şansele dictează să nu ne vorbim vreodată.
Sau poate a fost doar în închipuirea mea totul.
Nu am fost nici Totul, nici Nimic. Am simţit că sunt Parte Din.. nu ştiu din ce. Am fost ceva.
Vreau să fiu înapoi aseară. A fost primul moment în care nu am mai simţit durerea din ultimele luni. Cred că eram altceva decît fericită. Cred că trecusem de şi prin mine însemi.
Sau, cum ziceam, totul a fost în închipuirea mea.
joi, 14 mai 2015
creioane colorate şi adolescenţi
Sunt frîntă de oboseală. Îmi fug ochii şi nu mă pot focaliza pe un singur lucru. Eventual ura ce i-o port lui Anton Holban (nu-i el de vină).
Ieri seară am nimerit la 'ziua de naştere' a colegului meu de facultă, unde de altfel am ajuns din cauza insistenţelor Alexandrei. Mi-a fost dat să văd o pereche de copii la vreo 17 ani, invitaţi fiind, spre deosebire de mine. Băieţeii, de o adolescenţă... voiam să zic stupidăm, dar mă abţin, mi-au demonstrat tîmpenia în culorile cele mai pestriţe. Oricui interesează îi zic: nu încerca nici să mă impresionezi, nici să faci pe deşteptul cu mine. Şansele dictează să mă dezguste treburile astea şi să nu te tratez ca pe o fiinţă umană întreagă.
Am mai mîzgălit zilele astea. Simt cum stagnez în privinţa asta. Evident, cu goluri ca ale mele... Oricum, ideea e că le fac lipsită de conştiinţă. Sunt mici automatisme ratate. Pentru mine nu au nici semnificaţii evidente, nici ascunse.
I am sorry, my friend, but for the moment we are enemies.
Ieri seară am nimerit la 'ziua de naştere' a colegului meu de facultă, unde de altfel am ajuns din cauza insistenţelor Alexandrei. Mi-a fost dat să văd o pereche de copii la vreo 17 ani, invitaţi fiind, spre deosebire de mine. Băieţeii, de o adolescenţă... voiam să zic stupidăm, dar mă abţin, mi-au demonstrat tîmpenia în culorile cele mai pestriţe. Oricui interesează îi zic: nu încerca nici să mă impresionezi, nici să faci pe deşteptul cu mine. Şansele dictează să mă dezguste treburile astea şi să nu te tratez ca pe o fiinţă umană întreagă.
Am mai mîzgălit zilele astea. Simt cum stagnez în privinţa asta. Evident, cu goluri ca ale mele... Oricum, ideea e că le fac lipsită de conştiinţă. Sunt mici automatisme ratate. Pentru mine nu au nici semnificaţii evidente, nici ascunse.
I am sorry, my friend, but for the moment we are enemies.
marți, 12 mai 2015
Sufocare şi greaţă
Nu pot respira, nu pot urla, nu pot să-mi stăpînesc senzaţia de greaţă.
Mi-e greu să zîmbesc.
Nu pot să rîd.
Mi-e greaţă.
Iadul este amintirea fără puterea de a uita ceva.
Mă simt atît de singură, vreau să dezlănţui ţipetele dinăuntrul meu. Vreau să înţeleg ce se petrece cu mine, cu mintea mea, cu creierul meu, ce-i cu toată greaţa asta.
Mi-e atît de rău că tremur. Vreau să ies din mine şi să mor.
Vreau să mor.
Sunt un nimic ce trebuie să fie stîrpit. Sunt o eroină de duzină dintr-o carte proastă, ca atîtea altele.
Şi nu pot face nimic.
Nu pot să înot din mizeria care mă sufocă, din mîzga ce mă îneacă, din corpul hidos ce mă compune. Nu pot să plîng, ţipetele stau închise în mine, turbate şi se zvîrcolesc.
Un adevăr poate înceta să mai fie adevăr, iar toată poleiala cuvintelor se şterge şi ele încetează să mai însemne ce însemnau.
Sunt un copil ce scînceşte că şi-a rupt mîna.
Dar eu îmi simt sufletul rupt şi nu mai vreau! Mă doare şi nu mai trece.. Cît dracu' poate dura calvarul ăsta? Cum pot să ies din mine şi să-mi ţip libertatea, să nu mă mai simt prinsă în lanţuri nevăzute care mă ucid lent şi sadic? Cum dracu' pot să fac durerea să înceteze? Cum să fac greaţa să dispară?
Nu pot respira, dar corpul se încăpăţînează. Dacă leşin o să respir firesc, pentru că nu mai e durerea ce mă apasă pe piept. De aia nu putem muri sufocaţi dacă ne ţinem respiraţia prea mult timp.
Simt că înnebunesc, că muchia dinte realitate şi ficţiune s-a sfîşiat iar eu nu mai pot vedea adevărul. Tremur şi mi-e atît de greaţă..
Nu am în braţele cui să mă adăpostesc, nu mă poate linişti nici o voce, nu mai pot gîndi. Şi nu am cui vorbi. N-am vorbit niciodată de nimic atît de intim, nu am scos la iveală nici un cuvînt şi simt că mă frîng în bucăţele.
Nu am mai cunoscut durerea în forma asta.
Şi somnul mă oboseşte, mă bîntuie vise care mă devoră sălbatic, iar apoi se şterg. Toţi diavolii ce-au sălăşluit în mine se revoltă, iar eu nu mai pot să-i stăpînesc. Un plînset lung se sfarmă înainte de a ieşi din trup.
Nu însemn nimic. Dacă aş înceta să mai exist, numele meu s-ar pierde după puţin timp. Într-un caz fericit aş deveni o legendă ce bîntuie coridoarele şi ar speria studenţii slabi de îngeri ce tocmai au ajuns din provincie. Dar eu n-aş muri 'din dragoste'. Aş muri de durere. De durerea ce nu mai pleacă dracului din capul meu. Aş muri tocmai pentru că nu însemn nimic. N-am însemnat nimic. Nu voi însemna nimic. Sunt un nume ce s-ar şterge din vieţile voastre, iar golul v-ar fi iute umplut de restul valului de nume ce năvălesc cu problemele şi bucuriile lor. Eu nu aduc nimănui bucurie.
Nu sunt o prinţesă păzită de balaur, căci balaurul s-a întrupat în mine. Nu sunt o regină, nu domnesc nici măcar pentru mine însămi. Nu sunt nici Picasso, nici Rembrant, nici Dali. Nu sunt nici Poe, nici Tolken, nici Einstein, nici Tesla. Eu nu sunt destinată unor lucruri mari. Plămada mea e slabă, e proastă, e carne moale lipsită de forţă. Mintea mea e proastă, paranoică, bolnavă, depresivă. Nu pot face nimic şi nu pot mulţumi pe nimeni.
Şi mi-e atît de rău..
Şi nu însemn nimic. Sunt un nume, un număr şi atît. Sunt un nimic cu acte.
Şi sunt rea, lacomă, încăpăţînată, zgîrcită, răutăcioasă, macabră, morbidă, tipicară, dezordonată, egocentrică, egoistă, leneşă, sunt atît de urîtă încît mă mir că nu fug oamenii de prezenţa mea. Dacă oglinzile ar zice adevărul, a mea ar plezni de atîta venin.
Muzica nu face decît să mă sfîşie pe interior. Nu-mi mai face plăcere nimic. Şi mi-e atît de ciudă.
Şi sunt atît de singură pentru că mi-e frică şi pentru că nu pot vorbi. Nu am ce vorbi. Mi s-au sfîrşit cuvintele.
Nu am nimic. Nici măcar pe mine.
Şi sunt captivă în propria mea minte şi nu pot zări nicidecum lumina. Totul e aşa întunecat şi rece că mă ard lacrimile ce se scurg pe obraji.
Nu e nici o lumină la capătul tunelului.
E doar ţigara groparului.
Dar am promis că nu fac prostii. Aşa că rămîn prizonieră durerii ăsteia, care a încetat să mai fie a mea.
Mi-e greu să zîmbesc.
Nu pot să rîd.
Mi-e greaţă.
Iadul este amintirea fără puterea de a uita ceva.
Mă simt atît de singură, vreau să dezlănţui ţipetele dinăuntrul meu. Vreau să înţeleg ce se petrece cu mine, cu mintea mea, cu creierul meu, ce-i cu toată greaţa asta.
Mi-e atît de rău că tremur. Vreau să ies din mine şi să mor.
Vreau să mor.
Sunt un nimic ce trebuie să fie stîrpit. Sunt o eroină de duzină dintr-o carte proastă, ca atîtea altele.
Şi nu pot face nimic.
Nu pot să înot din mizeria care mă sufocă, din mîzga ce mă îneacă, din corpul hidos ce mă compune. Nu pot să plîng, ţipetele stau închise în mine, turbate şi se zvîrcolesc.
Un adevăr poate înceta să mai fie adevăr, iar toată poleiala cuvintelor se şterge şi ele încetează să mai însemne ce însemnau.
Sunt un copil ce scînceşte că şi-a rupt mîna.
Dar eu îmi simt sufletul rupt şi nu mai vreau! Mă doare şi nu mai trece.. Cît dracu' poate dura calvarul ăsta? Cum pot să ies din mine şi să-mi ţip libertatea, să nu mă mai simt prinsă în lanţuri nevăzute care mă ucid lent şi sadic? Cum dracu' pot să fac durerea să înceteze? Cum să fac greaţa să dispară?
Nu pot respira, dar corpul se încăpăţînează. Dacă leşin o să respir firesc, pentru că nu mai e durerea ce mă apasă pe piept. De aia nu putem muri sufocaţi dacă ne ţinem respiraţia prea mult timp.
Simt că înnebunesc, că muchia dinte realitate şi ficţiune s-a sfîşiat iar eu nu mai pot vedea adevărul. Tremur şi mi-e atît de greaţă..
Nu am în braţele cui să mă adăpostesc, nu mă poate linişti nici o voce, nu mai pot gîndi. Şi nu am cui vorbi. N-am vorbit niciodată de nimic atît de intim, nu am scos la iveală nici un cuvînt şi simt că mă frîng în bucăţele.
Nu am mai cunoscut durerea în forma asta.
Şi somnul mă oboseşte, mă bîntuie vise care mă devoră sălbatic, iar apoi se şterg. Toţi diavolii ce-au sălăşluit în mine se revoltă, iar eu nu mai pot să-i stăpînesc. Un plînset lung se sfarmă înainte de a ieşi din trup.
Nu însemn nimic. Dacă aş înceta să mai exist, numele meu s-ar pierde după puţin timp. Într-un caz fericit aş deveni o legendă ce bîntuie coridoarele şi ar speria studenţii slabi de îngeri ce tocmai au ajuns din provincie. Dar eu n-aş muri 'din dragoste'. Aş muri de durere. De durerea ce nu mai pleacă dracului din capul meu. Aş muri tocmai pentru că nu însemn nimic. N-am însemnat nimic. Nu voi însemna nimic. Sunt un nume ce s-ar şterge din vieţile voastre, iar golul v-ar fi iute umplut de restul valului de nume ce năvălesc cu problemele şi bucuriile lor. Eu nu aduc nimănui bucurie.
Nu sunt o prinţesă păzită de balaur, căci balaurul s-a întrupat în mine. Nu sunt o regină, nu domnesc nici măcar pentru mine însămi. Nu sunt nici Picasso, nici Rembrant, nici Dali. Nu sunt nici Poe, nici Tolken, nici Einstein, nici Tesla. Eu nu sunt destinată unor lucruri mari. Plămada mea e slabă, e proastă, e carne moale lipsită de forţă. Mintea mea e proastă, paranoică, bolnavă, depresivă. Nu pot face nimic şi nu pot mulţumi pe nimeni.
Şi mi-e atît de rău..
Şi nu însemn nimic. Sunt un nume, un număr şi atît. Sunt un nimic cu acte.
Şi sunt rea, lacomă, încăpăţînată, zgîrcită, răutăcioasă, macabră, morbidă, tipicară, dezordonată, egocentrică, egoistă, leneşă, sunt atît de urîtă încît mă mir că nu fug oamenii de prezenţa mea. Dacă oglinzile ar zice adevărul, a mea ar plezni de atîta venin.
Muzica nu face decît să mă sfîşie pe interior. Nu-mi mai face plăcere nimic. Şi mi-e atît de ciudă.
Şi sunt atît de singură pentru că mi-e frică şi pentru că nu pot vorbi. Nu am ce vorbi. Mi s-au sfîrşit cuvintele.
Nu am nimic. Nici măcar pe mine.
Şi sunt captivă în propria mea minte şi nu pot zări nicidecum lumina. Totul e aşa întunecat şi rece că mă ard lacrimile ce se scurg pe obraji.
Nu e nici o lumină la capătul tunelului.
E doar ţigara groparului.
Dar am promis că nu fac prostii. Aşa că rămîn prizonieră durerii ăsteia, care a încetat să mai fie a mea.
duminică, 10 mai 2015
Hulubi şi Necrovile
Acum totul e conturat printr-o greaţă fizică. O disperare adîncă. Un abis pe care nu-l pot atinge, pe care nu-l pot controla, o serie de turbulenţe mentale. O mînă invizibilă ce mă strînge de gît în fiecare secundă. Un miros fetid ce nu există decît în gîndurile mele şi care-mi răscoleşte măruntaiele. Nevoia unui plîns lung, animalic, instinctiv.
Nu mă pot gîndi la el. Mă trezesc şi sunt stabilă cîteva minute, pînă cînd îmi revine memoria. Somnul e o moarte temporară. Azi-noapte iar l-am visat. În vis nu mai disperam. Fusese un vis traniu, legat de condus, de noapte, de drumuri pustii, de oameni pe care nu-i cunosc. Şi el, el care nu mă lăsa singură. El care-mi zace în spatele tuturor gîndurilor conştiente. El care nu mai există decît pentru că deşi nu-mi mai aparţine, eu îi aparţin. El, care nu poate fi încă alungat de muzică, indiferent de cît de tare e, el care nu-mi părăseşte gîndurile decît la suprafaţă.
Sunt sfîşiată de dorinţa de a vorbi, de a fi egoistă în discursuri legate de ceea ce trec, dar de asemenea nu-mi doresc să îngreunez sufletul nimănui cu ceea ce-mi încarcă mie sufletul. Nu pot să vorbesc, nu pot să relatez evenimente din trecut, elemente din viitor, de prezent descompus abrupt, de toate dorurile mele. Parcă mîna mă strînge mai tare de gît şi amintirile se metamorfozează în rouă ce-mi alunecă de sub pleoape. În duş nu mai aveam impresia decît că toţi stropii nu sunt altceva decît lacrimi artificiale ce mă jelesc. Nu-mi place cînd oamenii mă privesc cu milă, pentru că mă fac să mă simt conştientă de sufletul meu jerpelit. Nu mă poate îmbrăţişa nimeni atît de tare încît să lipească toate fragmentele la loc.
Credeam că mi-am găsit sufletul, dar acum -am pierdut iar. Nu s-a mai pierdut în supa miso, ci-n ciorba rădăuţeană de la cantină.
Vineri seara, după ce am stat în faţa căminului cu Daiana (frumos nume, ca de deitate) şi Diana, am urcat în camera goală şi m-am aşezat în pat, la laptop să ronţăi ceva. Am simţit că nu sunt singură. Mi-am ridicat privirea ca să constat că două perechi de ochi mă priveau extrem de confuz. Doi porumbei, albi ca neaua se uitau la mine de pe dulap, de parcă le-am invadat spaţiul personal. Nu am verificat, dar cred că i-am întrerupt din intimităţi. Apoi, cei doi şobolani zburători au zburătăcit vreo cinci minute, cu mine după ei, pînă am reuşit să-i înhaţ, pe rînd şi să le dau drumul pe fereastră. Cam cum se aruncă porumbeii la nuntă, aşa i-am aruncat şi eu în semi-întuneric să meargă la dracu'. Dacă a fost ceva ce se putea răsturna, ei au răsturnat.
Aseară am mers cu Pănescu la Necrovile. A fost rezonabil. Celelate trei trupe n-au fost chiar ceaşca mea de ceai. Solistul de la Necrovile ne-a dat pene de chitară iar eu am primit setlist-ul. Avea un zîmbet de om bun, genul de zîmbet care te recomfortează după cea mai proastă zi din viaţa ta. A meritat să merg la ei la concert. Atmosferă grozavă, ca de întrunire de familie, o familiaritate plăcută. M-am tot gîndit la Rockstadt.
Iar prezenţa lui zăcea dincolo de muzică, îmi aminteam ce-mi zicea de concerte.
Nu mă pot gîndi la el. Mă trezesc şi sunt stabilă cîteva minute, pînă cînd îmi revine memoria. Somnul e o moarte temporară. Azi-noapte iar l-am visat. În vis nu mai disperam. Fusese un vis traniu, legat de condus, de noapte, de drumuri pustii, de oameni pe care nu-i cunosc. Şi el, el care nu mă lăsa singură. El care-mi zace în spatele tuturor gîndurilor conştiente. El care nu mai există decît pentru că deşi nu-mi mai aparţine, eu îi aparţin. El, care nu poate fi încă alungat de muzică, indiferent de cît de tare e, el care nu-mi părăseşte gîndurile decît la suprafaţă.
Sunt sfîşiată de dorinţa de a vorbi, de a fi egoistă în discursuri legate de ceea ce trec, dar de asemenea nu-mi doresc să îngreunez sufletul nimănui cu ceea ce-mi încarcă mie sufletul. Nu pot să vorbesc, nu pot să relatez evenimente din trecut, elemente din viitor, de prezent descompus abrupt, de toate dorurile mele. Parcă mîna mă strînge mai tare de gît şi amintirile se metamorfozează în rouă ce-mi alunecă de sub pleoape. În duş nu mai aveam impresia decît că toţi stropii nu sunt altceva decît lacrimi artificiale ce mă jelesc. Nu-mi place cînd oamenii mă privesc cu milă, pentru că mă fac să mă simt conştientă de sufletul meu jerpelit. Nu mă poate îmbrăţişa nimeni atît de tare încît să lipească toate fragmentele la loc.
Credeam că mi-am găsit sufletul, dar acum -am pierdut iar. Nu s-a mai pierdut în supa miso, ci-n ciorba rădăuţeană de la cantină.
Vineri seara, după ce am stat în faţa căminului cu Daiana (frumos nume, ca de deitate) şi Diana, am urcat în camera goală şi m-am aşezat în pat, la laptop să ronţăi ceva. Am simţit că nu sunt singură. Mi-am ridicat privirea ca să constat că două perechi de ochi mă priveau extrem de confuz. Doi porumbei, albi ca neaua se uitau la mine de pe dulap, de parcă le-am invadat spaţiul personal. Nu am verificat, dar cred că i-am întrerupt din intimităţi. Apoi, cei doi şobolani zburători au zburătăcit vreo cinci minute, cu mine după ei, pînă am reuşit să-i înhaţ, pe rînd şi să le dau drumul pe fereastră. Cam cum se aruncă porumbeii la nuntă, aşa i-am aruncat şi eu în semi-întuneric să meargă la dracu'. Dacă a fost ceva ce se putea răsturna, ei au răsturnat.
Aseară am mers cu Pănescu la Necrovile. A fost rezonabil. Celelate trei trupe n-au fost chiar ceaşca mea de ceai. Solistul de la Necrovile ne-a dat pene de chitară iar eu am primit setlist-ul. Avea un zîmbet de om bun, genul de zîmbet care te recomfortează după cea mai proastă zi din viaţa ta. A meritat să merg la ei la concert. Atmosferă grozavă, ca de întrunire de familie, o familiaritate plăcută. M-am tot gîndit la Rockstadt.
Iar prezenţa lui zăcea dincolo de muzică, îmi aminteam ce-mi zicea de concerte.
joi, 7 mai 2015
Rîsul roşu
Am plîns şi parcă aş mai plînge dar mă dezgustă propriile-mi răgnete care se lovesc de pereţi. Cred că mi-e foame, dar nu-mi dau seama. Am visat azi-noapte ceva ce nu mai ţin minte exact dar ştiu că m-a întristat grozav. Dacă aş fi superstiţioasă aş zice că a fost o premoniţie. I-am auzit vocea şi zicea ceva despre o altă fată. În vis m-a cuprins o disperare profundă, un kriciati (ţipăt) nesfîrşit pătruns de o durere imensă. M-am trezit sfîrşită, descompusă, dar liniştită. Acum doar am plîns, şi-am plîns doar de dragul de a plînge, fără un gînd care să fie catalizator. A fost un plîns haotic, un plîns de om nebun. Încercam să mă opresc lovindu-mi picioarele, încercînd să conştientizez că e un act gratuit, inutil pentru că nu avea o sursă sau un motiv. Mi s-au deblocat gîndurile.
Am zis că nu vreau să uit nimic, dar acum îmi doresc să uit totul. Am strîns aproape toate lucruşoarele de la el şi le-am ascuns într-o cutie. Acum nici măcar să le privesc nu pot. Nu pentru că aş simţi sau m-aş gîndi la ceva acum, ci pentru că mi-e teamă ca va urma curînd o perioadă în care o voi face. Va trebui să-mi schimb curînd şi brelocul.
Mi-e groază de ideea ce a sta prea mult timp pe lîngă alţi oameni, pentru că mi-e teamă că aş aluneca brusc în ridicol.
Mă tot gîndesc cîţi oameni sunt acum pe stradă, unde merg, ce simt. Şi ştiu că se ascund atît de multe poveşti, durere şi fericire. Şi nimeni nu le va scrie vreodată.
Nu mă mai caută aproape nimeni prin mesaje. De sunat, nici atît. Mi-am pierdut cel mai bun prieten, iar acum nu mai pot refracta fiecare lucru şi nu se mai refractează în mine nici un lucru. Acum doar le conţin în mine ca pe nişte mizerii care-mi murdăresc mintea şi pe care le voi uita.
Nu-i pasă nimănui de nimic în afară de propria persoană.
Şi asta nici măcare nu mă întristează.
Coincidenţele m-au făcut să devin fantezistă. Cumva să mă îndemne la visare. Astfel de lucruri sunt foarte dăunătoare, prieteni, ţineţi minte. N-aş vrea să simt altceva acum decît sentimentul ăsta de goliciune sufletească, de furie ce va urma, de tînguirile şi tîrguirile ce vor să vină, de depresia şi în final de acceptarea care mă vor acoperi.
Refuz să regret orice. Deşi acum mă interesează prea puţin lucrurile astea.
O să mă arunc în ridicol fără nici o teamă, fără să mă intereseze, şi o să îmi asum propria persoană.
Toate chestiile astea le ştiu pentru că le proiectez undeva în viitor pe baza experienţelor universale ale oamenilor.
Rise, eat, work, sleep, repeat.
Am zis că nu vreau să uit nimic, dar acum îmi doresc să uit totul. Am strîns aproape toate lucruşoarele de la el şi le-am ascuns într-o cutie. Acum nici măcar să le privesc nu pot. Nu pentru că aş simţi sau m-aş gîndi la ceva acum, ci pentru că mi-e teamă ca va urma curînd o perioadă în care o voi face. Va trebui să-mi schimb curînd şi brelocul.
Mi-e groază de ideea ce a sta prea mult timp pe lîngă alţi oameni, pentru că mi-e teamă că aş aluneca brusc în ridicol.
Mă tot gîndesc cîţi oameni sunt acum pe stradă, unde merg, ce simt. Şi ştiu că se ascund atît de multe poveşti, durere şi fericire. Şi nimeni nu le va scrie vreodată.
Nu mă mai caută aproape nimeni prin mesaje. De sunat, nici atît. Mi-am pierdut cel mai bun prieten, iar acum nu mai pot refracta fiecare lucru şi nu se mai refractează în mine nici un lucru. Acum doar le conţin în mine ca pe nişte mizerii care-mi murdăresc mintea şi pe care le voi uita.
Nu-i pasă nimănui de nimic în afară de propria persoană.
Şi asta nici măcare nu mă întristează.
Coincidenţele m-au făcut să devin fantezistă. Cumva să mă îndemne la visare. Astfel de lucruri sunt foarte dăunătoare, prieteni, ţineţi minte. N-aş vrea să simt altceva acum decît sentimentul ăsta de goliciune sufletească, de furie ce va urma, de tînguirile şi tîrguirile ce vor să vină, de depresia şi în final de acceptarea care mă vor acoperi.
Refuz să regret orice. Deşi acum mă interesează prea puţin lucrurile astea.
O să mă arunc în ridicol fără nici o teamă, fără să mă intereseze, şi o să îmi asum propria persoană.
Toate chestiile astea le ştiu pentru că le proiectez undeva în viitor pe baza experienţelor universale ale oamenilor.
Rise, eat, work, sleep, repeat.
miercuri, 6 mai 2015
No survivers
Am o scîrbă dusă la un nivel aproape cosmogonic. O indiferenţă la care doar visam să o ating şi de care nu neapărat sufăr, ci mă las purtată de ea.
Mi-ar fi indiferent dacă aş fi lovită în cap de o cărămidă sau dacă m-ar călca maşina. Sunt complet demotivată să fac orice. Nu simt nimic, nu am modulaţii de stare, nu zvîcneşte nimic în mine. Nu mă interesează. Dacă sunt deprimată înseamnă că am atins o nouă limită. Cretină am rămas oricum, şi-mi ajunge să ştiu eu asta fără aprobarea sau dezaprobarea nimănui. Nu simt nici dezamăgire, nici afecţiune, nici ură, nimic. Sunt o bulă de săpun industrial. Nu vreau să mor, dar asta pentru simpul fapt că nu simt că trăiesc în vreun fel. Dacă nu privesc în gol, atunci o scurtă avalanşă de gînduri se întrepătrund, iar dacă conversez cu cineva, mă opresc din vorbit şi continui un monolog interior, cu sentimentul că totuşi continui să vorbesc. Mama îmi spusese odată: ,, Cîteodată vorbesc cu mine însămi, am nevoie de un partener de conversaţie inteligent.'' Eu nu am un partener de conversaţie inteligent sau imbecil. E doar de o mediocritate cretină.
Nu am un sentiment de superioritate, oh, vai, voi n-aveţi cum să înţelegeţi, eu simt totul atît de diferit etc etc etc. Adevărul e că sunt atît de mediocră încît nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu trăiesc cu nimic mai intens sau şocant experienţele decît oricne altcineva. O, că sunt o studentă mediocră, cu o intuiţie soră cu imbecilitatea, fără pic de talent, da, astea m-ar putea deranja dacă mi-ar mai păsa acum.
Dar nu-mi pasă.
Nu vreau să mă compătimească nimeni, pentru că-i o pierdere de timp. Nu mă simt diferit, nu o să mă deschid mai tare şi am puternica convingere că propriile-ţi mizerii o să te determine să mă uiţi în maxim 10 minute.
Teoretic sunt conştientă de ce ar trebui să se petreacă, dar asta îmi provoacă o greaţă fizică. Nu vreau să mă privească. Oricum n-are importanţă.
Ştiu că arăt ca dracu'. Ştiu că nu zîmbesc şi că sunt descompusă. Dar, vorba Iuliei, acum două zile: ,,apăi tu eşti oricum tot timpu' deprimată''. Deci nici o diferenţă absolut semnificativă.
Şi sesizez că singurul mod în care cineva ar putea simţi că te-ar ajuta e să-ţi împărtăşească propria-i experienţă de viaţă, care nu face decît să-i dezbrace cumva în faţa mea. Aia e fascinant. Frînturi de viaţă pe care nu ştiu dacă le-aş mai fi găsit altfel. Pentru mine toată lumea a devenit un personaj.
I am single for now on.
Mi-ar fi indiferent dacă aş fi lovită în cap de o cărămidă sau dacă m-ar călca maşina. Sunt complet demotivată să fac orice. Nu simt nimic, nu am modulaţii de stare, nu zvîcneşte nimic în mine. Nu mă interesează. Dacă sunt deprimată înseamnă că am atins o nouă limită. Cretină am rămas oricum, şi-mi ajunge să ştiu eu asta fără aprobarea sau dezaprobarea nimănui. Nu simt nici dezamăgire, nici afecţiune, nici ură, nimic. Sunt o bulă de săpun industrial. Nu vreau să mor, dar asta pentru simpul fapt că nu simt că trăiesc în vreun fel. Dacă nu privesc în gol, atunci o scurtă avalanşă de gînduri se întrepătrund, iar dacă conversez cu cineva, mă opresc din vorbit şi continui un monolog interior, cu sentimentul că totuşi continui să vorbesc. Mama îmi spusese odată: ,, Cîteodată vorbesc cu mine însămi, am nevoie de un partener de conversaţie inteligent.'' Eu nu am un partener de conversaţie inteligent sau imbecil. E doar de o mediocritate cretină.
Nu am un sentiment de superioritate, oh, vai, voi n-aveţi cum să înţelegeţi, eu simt totul atît de diferit etc etc etc. Adevărul e că sunt atît de mediocră încît nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu trăiesc cu nimic mai intens sau şocant experienţele decît oricne altcineva. O, că sunt o studentă mediocră, cu o intuiţie soră cu imbecilitatea, fără pic de talent, da, astea m-ar putea deranja dacă mi-ar mai păsa acum.
Dar nu-mi pasă.
Nu vreau să mă compătimească nimeni, pentru că-i o pierdere de timp. Nu mă simt diferit, nu o să mă deschid mai tare şi am puternica convingere că propriile-ţi mizerii o să te determine să mă uiţi în maxim 10 minute.
Teoretic sunt conştientă de ce ar trebui să se petreacă, dar asta îmi provoacă o greaţă fizică. Nu vreau să mă privească. Oricum n-are importanţă.
Ştiu că arăt ca dracu'. Ştiu că nu zîmbesc şi că sunt descompusă. Dar, vorba Iuliei, acum două zile: ,,apăi tu eşti oricum tot timpu' deprimată''. Deci nici o diferenţă absolut semnificativă.
Şi sesizez că singurul mod în care cineva ar putea simţi că te-ar ajuta e să-ţi împărtăşească propria-i experienţă de viaţă, care nu face decît să-i dezbrace cumva în faţa mea. Aia e fascinant. Frînturi de viaţă pe care nu ştiu dacă le-aş mai fi găsit altfel. Pentru mine toată lumea a devenit un personaj.
I am single for now on.
luni, 20 aprilie 2015
La început a fost Cuvîntul (pt I)
Ce ciudată e viaţa şi implicit lipsa ei. Şi nici măcar actul în sine cît modul de percepţie. Ce spectacol bizar cu ce doine de jale, ce teatru dans absurd de comemorare.
Şi tot teatrul ăsta nu e decît o încrengătură de superstiţii păgîne strînse sub o poleială nouă, ''creştinească''. Ceremonia nu e făcută în cinstea mortului, ci întru desfătarea perversă şi chinuitoare a celor vii.
Tradiţionaliştii m-ar trage pe roată pentru ce zic acum. Sau m-ar crucifica, că tot e ceva specific.
Toată înşiruire drumului morţii, îndrumarea spre un loc cu verdeaţă, toate astea sunt pentru cei vii, întrucît sufletul celui căruia îi e fals adresat a migrat deja altundeva. Răbdare, ajung şi la 'unde'.
'Datinile' sunt mai degrabă modalităţi de adunare a comunităţii speriate în faţa necunoscutului. Nimănui nu îi e frică propriu-zis de moarte ca act, ci de ceea ce urmează a fi după ea. Mă întreb dacă practicanţii vreunei religii vor dansa într-un spaţiu transcedental c-au nimerit jackpotul. Şi ar trebui să te sperie treaba asta. Poate că hinduşii au avut dreptate. Poate rastafarienii sau odiniştii. Poate ateii se vor închina unui Nietzsche upgradat. În fond toate lucrurile pe care se bazează religia sunt, în fond create la rîndul lor tot de oameni şi de conştiinţa comună pe care o împarte umanitatea. Religia e o unealtă grozavă de a manipula oamenii şi de a-i distra. Dă sens vieţii. Şi toate se bazează pe o altă viaţă, ipoteză care mi se pare absurdă, mai bună sau mai proastă comparativ cu ce-i p-aici. Vorbesc de confortul ideii de nestrămutat că este ceva dincolo de viaţă fără a contesta posibilitatea inexistenţei ei. Nu vîr aici ateii.
Revenind la distracţiile post-mortem. Acum cîteva secole pe tărîmurile noastre la unele înmormîntări, în nopţile de priveghi bărbaţi şi femei se făceau rangă şi începeau o pseudo-orgie teatrală, aproape obscenă, prin care mimau actul sexual, voind astfel să explice că viaţa va continua şi că aşa ne e scris tuturor.
Te naşti, trudeşti şi mori.
Indienii sunt o sursă de 'poluare socială' prin faptul că-i incinerează morţii iar cenuşa o aruncă în Gange.
La noi se practică un soi de poluare fonică prin bocitoare. Interesant e că noi zicem că cineva 'boceşte' sau 'se cîntă' atunci cînd plînge, deşi, între noi fie vorba, nu poate fi neapărat vorba de asta. Bocetul nici măcar nu e spontan în mod tradiţional. E un text ritualic de înmormîntare care se face în date fixe, ce foloseşte versuri - adesea cîntat , construit în jurul unor simboluri fixe, clişee metaforice („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”) şi nici măcar nu-i obicei creştin. E de mii de ani. Google it. Un laitmotiv ce mă amuză e tocmai egoismul celor în viaţă de tipul: ''Unde te-a dus, X ? Ţi-ai lăsat copii, cine-a mai avea grijă de ei? şi muierea ţi-i singură etc etc etc. Nu contează că omu' o dat ortu' popii, ideea e că a avut nesimţirea să plece de lîngă responsabilităţile pămîntene şi ar trebui să dea şi socoteală pe chestia asta.
Din nou, nu văd procesiunea asta ca fiind făcută pentru cel ce a luat 'calea lungă neîntorcătoare'. E un spectacol menit celor vii mai mult decît celor morţi. Şi, cumva înrăutăţeşte starea celor cărora chiar le-a păsat de persoana ce-a trecut în nefiinţă şi reprezintă una din ameninţările societăţii.
Ceva reclamă zicea ceva de genul: '' for the people, by the people''. Au dreptate. Ne e teamă de durere, ce să mai zici de o potenţială durere infinită venită în urma nerespectării regulilor date de entităţile divine.
Eu am o teorie legată de moarte. Pe lîngă teoria mea că există un Dumnezeu foarte plictisit care stă pe o canapea de piele ( piele de îngeri răzvrătiţi- calitatea I), cu un bol de popcorn care nu se sfîrşeşte niciodată (deităţilor nu le pasă de carbohidraţi şi cantitatea zilnică recomandată de 2000 kcal - drace, nici măcar nu ştiu cît înseamnă o zi la ele) în faţa unei plasme imense la care se uită şi cu care se amuză. Pînă una-alta, dacă devenim monotoni mai aruncă un amănunt nesemnificativ (vezi dezastre naturale, hitler, accidente de transport, coincidenţe, imagini divine în cartofi) şi brusc dinamizează situaţia. Şi aşa se amuză el de cînd suntem noi. Nu răspunde la rugăciuni, probabil are un folder de Spam în care intră, nu e interesat de soarta noastră ca şi specie, cum nici de dinozauri n-a fost, el nu e decît un martor la teatrul lumii creat întru şi pentru propriul amuzament. Poate dă şi o tablă cu Satana duminicile.
Şi tot teatrul ăsta nu e decît o încrengătură de superstiţii păgîne strînse sub o poleială nouă, ''creştinească''. Ceremonia nu e făcută în cinstea mortului, ci întru desfătarea perversă şi chinuitoare a celor vii.
Tradiţionaliştii m-ar trage pe roată pentru ce zic acum. Sau m-ar crucifica, că tot e ceva specific.
Toată înşiruire drumului morţii, îndrumarea spre un loc cu verdeaţă, toate astea sunt pentru cei vii, întrucît sufletul celui căruia îi e fals adresat a migrat deja altundeva. Răbdare, ajung şi la 'unde'.
'Datinile' sunt mai degrabă modalităţi de adunare a comunităţii speriate în faţa necunoscutului. Nimănui nu îi e frică propriu-zis de moarte ca act, ci de ceea ce urmează a fi după ea. Mă întreb dacă practicanţii vreunei religii vor dansa într-un spaţiu transcedental c-au nimerit jackpotul. Şi ar trebui să te sperie treaba asta. Poate că hinduşii au avut dreptate. Poate rastafarienii sau odiniştii. Poate ateii se vor închina unui Nietzsche upgradat. În fond toate lucrurile pe care se bazează religia sunt, în fond create la rîndul lor tot de oameni şi de conştiinţa comună pe care o împarte umanitatea. Religia e o unealtă grozavă de a manipula oamenii şi de a-i distra. Dă sens vieţii. Şi toate se bazează pe o altă viaţă, ipoteză care mi se pare absurdă, mai bună sau mai proastă comparativ cu ce-i p-aici. Vorbesc de confortul ideii de nestrămutat că este ceva dincolo de viaţă fără a contesta posibilitatea inexistenţei ei. Nu vîr aici ateii.
Revenind la distracţiile post-mortem. Acum cîteva secole pe tărîmurile noastre la unele înmormîntări, în nopţile de priveghi bărbaţi şi femei se făceau rangă şi începeau o pseudo-orgie teatrală, aproape obscenă, prin care mimau actul sexual, voind astfel să explice că viaţa va continua şi că aşa ne e scris tuturor.
Te naşti, trudeşti şi mori.
Indienii sunt o sursă de 'poluare socială' prin faptul că-i incinerează morţii iar cenuşa o aruncă în Gange.
La noi se practică un soi de poluare fonică prin bocitoare. Interesant e că noi zicem că cineva 'boceşte' sau 'se cîntă' atunci cînd plînge, deşi, între noi fie vorba, nu poate fi neapărat vorba de asta. Bocetul nici măcar nu e spontan în mod tradiţional. E un text ritualic de înmormîntare care se face în date fixe, ce foloseşte versuri - adesea cîntat , construit în jurul unor simboluri fixe, clişee metaforice („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”) şi nici măcar nu-i obicei creştin. E de mii de ani. Google it. Un laitmotiv ce mă amuză e tocmai egoismul celor în viaţă de tipul: ''Unde te-a dus, X ? Ţi-ai lăsat copii, cine-a mai avea grijă de ei? şi muierea ţi-i singură etc etc etc. Nu contează că omu' o dat ortu' popii, ideea e că a avut nesimţirea să plece de lîngă responsabilităţile pămîntene şi ar trebui să dea şi socoteală pe chestia asta.
Din nou, nu văd procesiunea asta ca fiind făcută pentru cel ce a luat 'calea lungă neîntorcătoare'. E un spectacol menit celor vii mai mult decît celor morţi. Şi, cumva înrăutăţeşte starea celor cărora chiar le-a păsat de persoana ce-a trecut în nefiinţă şi reprezintă una din ameninţările societăţii.
Ceva reclamă zicea ceva de genul: '' for the people, by the people''. Au dreptate. Ne e teamă de durere, ce să mai zici de o potenţială durere infinită venită în urma nerespectării regulilor date de entităţile divine.
Eu am o teorie legată de moarte. Pe lîngă teoria mea că există un Dumnezeu foarte plictisit care stă pe o canapea de piele ( piele de îngeri răzvrătiţi- calitatea I), cu un bol de popcorn care nu se sfîrşeşte niciodată (deităţilor nu le pasă de carbohidraţi şi cantitatea zilnică recomandată de 2000 kcal - drace, nici măcar nu ştiu cît înseamnă o zi la ele) în faţa unei plasme imense la care se uită şi cu care se amuză. Pînă una-alta, dacă devenim monotoni mai aruncă un amănunt nesemnificativ (vezi dezastre naturale, hitler, accidente de transport, coincidenţe, imagini divine în cartofi) şi brusc dinamizează situaţia. Şi aşa se amuză el de cînd suntem noi. Nu răspunde la rugăciuni, probabil are un folder de Spam în care intră, nu e interesat de soarta noastră ca şi specie, cum nici de dinozauri n-a fost, el nu e decît un martor la teatrul lumii creat întru şi pentru propriul amuzament. Poate dă şi o tablă cu Satana duminicile.
marți, 24 martie 2015
Aripile mele au căzut.
Mi s-au desprins aripile care demult stăteau prinse cu holşuruburi şi se agăţau de obiectele din casă. Cutia care zace în mine îţi revarsă conţinuturile în mine, otrăvindu-mă. Poate bînd cupa m-aş otrăvi îndeajuns ca să leşin în inconştenţă cu o ultimă iluzie, halucinaţia speranţei ce se tîrşeşte dezgustată privind la stîrvul meu.
Stîrvul meu fără aripi.
Mă simt atît de mică şi goală de conţinut încît îmi vine să zvîrl cu hohote goale de jur împrejur ca să-zbrîrnîie în urechile tuturor: Mă vedeţi? şi viermii ca mine trăiesc! Dar eu sunt un vierme care ştie că nu-i decît un vierme! O larvă de cadavru!
Toată încrengătura asta de nervi,sînge şi oase, de carne moale şi flască, toată arhitectura divină, creată sau autocreată nu înseamnă nimic atunci cînd toate celelalte arhitecturi sunt mai măreţe, mai ingenioase, mai luxoase, mai primitoare. Orwell zicea că toate animalele sunt egale dar unele sunt mai egale decît celelalte.
Un strigăt mut din gîtul uscat şi iritat ce nu va ajunge niciodată mai departe de ochii-mi.
După ce mi-au căzut aripile am început să aştept momentul în care viaţa mea va începe. Momentul cînd, deparazitat de arhitectul divin, voi începe să simt şi să trăiesc viaţa ca pe o piesă de Bach care curge şi nu se mai opreşte. Dar am fost egoistă. Atît de egoistă încît să sper că mizeria mea va începe. Concertul existenţei mele nu a început să învioreze trecătorii muţi şi surzi, nici plantele moarte de pe caldarîm, şi, cel mai important, pe mine însumi.
Nişte sunete scrîşnite întrerupte adeseori, de un elev stîngaci, lăsîndu-mă în contemplare neputincioasă. Căci fără aripi nu poţi pleca nicăieri prin spaţiul-cupolă.
Egoismul meu a fost măcinat de rugină. Mediocritatea m-a ucis înainte ca eu să exist. Înainte ca arhitectura sufletului meu să existe. Trebuia să fi ştiut mai-nainte, cînd am văzut ieftinătatea materialelor din care am fost încropit. Poleiala m-a orbit. Mie nu mi-a rămas decît să mor în mîzga călduţă a resemnării şi mulţumirii de sine. Ceilalţi viermi o fac fără să se gîndească prea mult. Eu trebuie să scutur cît de tare pot cutia cu otravă, ca să mă dizolve şi să mor, minţindu-mă că a fost un accident, şi atunci toţi ceilalţi vor fi trăind veseli mai departe, în mizeria lor călduţă.
Arhitectul divin şi-a bătut joc de mine. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-mi sudeze aripile, nu m-ar fi stropit cu o poleială mincinoasă sau nu m-ar fi lăsat să privesc dincolo de ea. Aş fi fost o arhitectură completă şi satisfăcută. Dar aşa?
Sunt un vierme cu conştiină de sine. Sunt Unul fără aripi. Sunt cel ce doreşte să soarbă toată otrava.
Stîrvul meu fără aripi.
Mă simt atît de mică şi goală de conţinut încît îmi vine să zvîrl cu hohote goale de jur împrejur ca să-zbrîrnîie în urechile tuturor: Mă vedeţi? şi viermii ca mine trăiesc! Dar eu sunt un vierme care ştie că nu-i decît un vierme! O larvă de cadavru!
Toată încrengătura asta de nervi,sînge şi oase, de carne moale şi flască, toată arhitectura divină, creată sau autocreată nu înseamnă nimic atunci cînd toate celelalte arhitecturi sunt mai măreţe, mai ingenioase, mai luxoase, mai primitoare. Orwell zicea că toate animalele sunt egale dar unele sunt mai egale decît celelalte.
Un strigăt mut din gîtul uscat şi iritat ce nu va ajunge niciodată mai departe de ochii-mi.
După ce mi-au căzut aripile am început să aştept momentul în care viaţa mea va începe. Momentul cînd, deparazitat de arhitectul divin, voi începe să simt şi să trăiesc viaţa ca pe o piesă de Bach care curge şi nu se mai opreşte. Dar am fost egoistă. Atît de egoistă încît să sper că mizeria mea va începe. Concertul existenţei mele nu a început să învioreze trecătorii muţi şi surzi, nici plantele moarte de pe caldarîm, şi, cel mai important, pe mine însumi.
Nişte sunete scrîşnite întrerupte adeseori, de un elev stîngaci, lăsîndu-mă în contemplare neputincioasă. Căci fără aripi nu poţi pleca nicăieri prin spaţiul-cupolă.
Egoismul meu a fost măcinat de rugină. Mediocritatea m-a ucis înainte ca eu să exist. Înainte ca arhitectura sufletului meu să existe. Trebuia să fi ştiut mai-nainte, cînd am văzut ieftinătatea materialelor din care am fost încropit. Poleiala m-a orbit. Mie nu mi-a rămas decît să mor în mîzga călduţă a resemnării şi mulţumirii de sine. Ceilalţi viermi o fac fără să se gîndească prea mult. Eu trebuie să scutur cît de tare pot cutia cu otravă, ca să mă dizolve şi să mor, minţindu-mă că a fost un accident, şi atunci toţi ceilalţi vor fi trăind veseli mai departe, în mizeria lor călduţă.
Arhitectul divin şi-a bătut joc de mine. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-mi sudeze aripile, nu m-ar fi stropit cu o poleială mincinoasă sau nu m-ar fi lăsat să privesc dincolo de ea. Aş fi fost o arhitectură completă şi satisfăcută. Dar aşa?
Sunt un vierme cu conştiină de sine. Sunt Unul fără aripi. Sunt cel ce doreşte să soarbă toată otrava.
miercuri, 11 februarie 2015
Observaţii.
Am avut revelaţia, după mulţi ani de somn iraţional şi ignorant, că sunt scrise pe plicul în care-i vîrîtă plapuma chestii de genu': on top, hot night şi love affair. Ceea ce m-a dat pe spate. Bine, nu literalmente, dar totuşi.
Mi se întîmplă să detectez destul de rapid cunoscuţii pe stradă. Pentru că în general încerc să înghit toate neregularităţile peisajului. De exemplu o filială a Ministerului Sportului şi Tineretului lîngă care se etalează splendid un fast-food. În capul meu zbîrnîie un clopoţel.
Toate magazinele, magazinaşele şi prăvăliile sunt aleatorii. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar mă gîndesc că, undeva, o sală de forţă, fitness etc se află faţă-n faţă cu o şaormerie. Salon de epilare lîngă Spitalul de Oncologie. (p.s. epilare inghinală). O asociaţie pentru prevenţia alcoolismului poate că are sediul lîngă o tutungerie. Magazinul de lichioruri e vizavi de Universitatea Tehnică. Crîşma din spatele bisericii (sau crîşmele aşezate strategic de jur împrejurul ei). Deşi ştiu că probabil n-a fost gîndit de cineva sistemul ăsta de asocieri, aşa cum le fac eu, ci probabil din considerente economice, de marketing, financiare ş.a.m.d. e cel puţin bizar de remarcat ce frumos se leagă între ele. Ce poveşti pot ieşi de acolo. Ce poveşti au fi ieşit.
Eu o iau mereu cît mai pe străduţele pietonale. Trec mereu pe lîngă o agenţie de turism în care n-aş intra niciodată. Fie pentru că nu-mi inspiră încredere Comic Sans-ul cu care îşi etalează ofertele din Tenerife, fie pentru că n-am un sfanţ pentru aşa ceva, fie nu sunt deloc curioasă. Dar mă gîndesc că cineva tot merge acolo. Şi mă gîndesc care ar fi circumstanţele care a determina pe cineva să meargă fix la agenţia aia. Prin ce asociere de idei ajungi în maţele oraşului, pe o străduţă fără nume şi intri exact acolo? Şi de ce?
Un restaurant de fiţe din care o dată recunoscusem o bucată cîntată de Miles Davis. Excelent.
N.B. M-am simţit mîndră de mine. Mi-a dispărut entuziasmul cînd am realizaz că n-am cui mă lăuda, că nu erau cunoscători de jazz la-ndemînă.
Atît doar că probabil ar fi fost necesar să donez sînge de vreo 4 ori şi să schimb bonurile ca să-mi permit să mînînc vreodată acolo. Şi m-am gîndit că există totuşi oameni care o fac. Oameni care deşi au în posesie tot două mîini, două picioare şi (minim) un cap nu sunt fascinaţi de vitrinele restaurantelor şi crîşmelor de lux, ci intră cu maximă încredere acolo, ştiind că ei pot să-ţi plătească prînzul din trei momiţe de berbec sote şi două fire de lemongrass cu un pahar de vin obscur celebru din Franţa, Valea Rece, Bruxelles sau dracu ştie de unde la suprasuprapreţ.
Ce mama dracului de oameni sunt ăia? Şi de ce? Prin ce greşeală genetică ajungi copil prost de magnat? O fi mîncat vreodată la cantină? Ştie care e forma de viitor simplu de la verbul a avea? Are ghiuluri sau plete? Ar avea vreo vagă bănuială de cum e viaţa la cămin? Oare are habar că bulangiu' ăla ce cîntă e Miles Davis?
Bine, întrebările mele sunt legate strict de universul meu limitat de cunoaştere, lipsit de viitor şi de om care echivalează o masă mai mult decît festivă cu ceva comandat.
Tipa care nu zîmbeşte niciodată.
O ulcică ce odată conţinea două ouă şi ceea ce presupun eu că au fost patru degete de apă a făcut poc din pricina anterioarelor patru degete care s-au volatizat. Unul din ouă s-a ţinut tare pe poziţii, iar celălalt s-a sinucis kamikaze, împroşcîndu-şi conţinutul pe toţi pereţii. (Vreau să bag o glumă prostă cu contextul social actual, dar mă abţin). Am întrebat neostenit de proprietarul celor două ouă.
Am descoperit fostul proprietar ca fiind tipa care nu zîmbeşte niciodată. Dar a început să rîdă de-a binelea o dată cu nararea mea. De ce doar atunci? Şi de ce m-a impresionat aşa puternic? Ştiu că aveam îndoieli cu privire la potenţiala origine extraterestră a ei, dar atunci de ce am fost aşa uimită cînd a rîs?
Ştiu, nu-i o poveste prea grozavă ce scriu eu aici, dar cred că undeva se află şi ceva logică.
Mi se întîmplă să detectez destul de rapid cunoscuţii pe stradă. Pentru că în general încerc să înghit toate neregularităţile peisajului. De exemplu o filială a Ministerului Sportului şi Tineretului lîngă care se etalează splendid un fast-food. În capul meu zbîrnîie un clopoţel.
Toate magazinele, magazinaşele şi prăvăliile sunt aleatorii. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar mă gîndesc că, undeva, o sală de forţă, fitness etc se află faţă-n faţă cu o şaormerie. Salon de epilare lîngă Spitalul de Oncologie. (p.s. epilare inghinală). O asociaţie pentru prevenţia alcoolismului poate că are sediul lîngă o tutungerie. Magazinul de lichioruri e vizavi de Universitatea Tehnică. Crîşma din spatele bisericii (sau crîşmele aşezate strategic de jur împrejurul ei). Deşi ştiu că probabil n-a fost gîndit de cineva sistemul ăsta de asocieri, aşa cum le fac eu, ci probabil din considerente economice, de marketing, financiare ş.a.m.d. e cel puţin bizar de remarcat ce frumos se leagă între ele. Ce poveşti pot ieşi de acolo. Ce poveşti au fi ieşit.
Eu o iau mereu cît mai pe străduţele pietonale. Trec mereu pe lîngă o agenţie de turism în care n-aş intra niciodată. Fie pentru că nu-mi inspiră încredere Comic Sans-ul cu care îşi etalează ofertele din Tenerife, fie pentru că n-am un sfanţ pentru aşa ceva, fie nu sunt deloc curioasă. Dar mă gîndesc că cineva tot merge acolo. Şi mă gîndesc care ar fi circumstanţele care a determina pe cineva să meargă fix la agenţia aia. Prin ce asociere de idei ajungi în maţele oraşului, pe o străduţă fără nume şi intri exact acolo? Şi de ce?
Un restaurant de fiţe din care o dată recunoscusem o bucată cîntată de Miles Davis. Excelent.
N.B. M-am simţit mîndră de mine. Mi-a dispărut entuziasmul cînd am realizaz că n-am cui mă lăuda, că nu erau cunoscători de jazz la-ndemînă.
Atît doar că probabil ar fi fost necesar să donez sînge de vreo 4 ori şi să schimb bonurile ca să-mi permit să mînînc vreodată acolo. Şi m-am gîndit că există totuşi oameni care o fac. Oameni care deşi au în posesie tot două mîini, două picioare şi (minim) un cap nu sunt fascinaţi de vitrinele restaurantelor şi crîşmelor de lux, ci intră cu maximă încredere acolo, ştiind că ei pot să-ţi plătească prînzul din trei momiţe de berbec sote şi două fire de lemongrass cu un pahar de vin obscur celebru din Franţa, Valea Rece, Bruxelles sau dracu ştie de unde la suprasuprapreţ.
Ce mama dracului de oameni sunt ăia? Şi de ce? Prin ce greşeală genetică ajungi copil prost de magnat? O fi mîncat vreodată la cantină? Ştie care e forma de viitor simplu de la verbul a avea? Are ghiuluri sau plete? Ar avea vreo vagă bănuială de cum e viaţa la cămin? Oare are habar că bulangiu' ăla ce cîntă e Miles Davis?
Bine, întrebările mele sunt legate strict de universul meu limitat de cunoaştere, lipsit de viitor şi de om care echivalează o masă mai mult decît festivă cu ceva comandat.
Tipa care nu zîmbeşte niciodată.
O ulcică ce odată conţinea două ouă şi ceea ce presupun eu că au fost patru degete de apă a făcut poc din pricina anterioarelor patru degete care s-au volatizat. Unul din ouă s-a ţinut tare pe poziţii, iar celălalt s-a sinucis kamikaze, împroşcîndu-şi conţinutul pe toţi pereţii. (Vreau să bag o glumă prostă cu contextul social actual, dar mă abţin). Am întrebat neostenit de proprietarul celor două ouă.
Am descoperit fostul proprietar ca fiind tipa care nu zîmbeşte niciodată. Dar a început să rîdă de-a binelea o dată cu nararea mea. De ce doar atunci? Şi de ce m-a impresionat aşa puternic? Ştiu că aveam îndoieli cu privire la potenţiala origine extraterestră a ei, dar atunci de ce am fost aşa uimită cînd a rîs?
Ştiu, nu-i o poveste prea grozavă ce scriu eu aici, dar cred că undeva se află şi ceva logică.
duminică, 1 februarie 2015
În pădure la băneasa
Veta - Timpuri noi
Cîteodată mă întreb sincer cine citeşte ceea ce scriu şi motivaţiile aflate în spatele acestei acţiuni. Oricare ar fi aceastea, probabil mila ar fi una din ele.
Am tot vrut să scriu. Am vrut să debitez ceva concret şi coerent, dar n-am fost în stare din pricina înotului meu disperat printre litri de cafea şi cursuri şi musafiri şi oameni ciudaţi.
Ce ciudat se lichefiază timpul. Nu mai bag în seamă zilele. S-au transformat în deadlineuri.
Surprinzător e că nu am încă fire albe, ci doar blonde camuflate-n verde.
Ce frumos era acum cîteva veri, cînd stăteam singură în întuneric în nopţile sufocante şi ascultam la Radio Romînia Cultural teatru radiofonic şi Discuri de 5 stele. Atunci nu mai era nimeni şi nimic şi nu era nici măcar durere în singurătatea mea. Sau vorbeam cu Andrei pe Massenger ore şi ore despre toate şi nimic, şi ascultam jazz şi funk şi psihedelic. N-am mai vorbit cu el de aproape doi ani. Mă gîndesc şi mai întreb cunoscuţi dacă mai ştiu cîte ceva de el şi mă gîndesc dacă el îşi aminteşte de insomniile comune la fel dragăstos cum îmi amintesc eu. Probabil că nu.
Ştiam de pe atunci că e frumos. Că va rămîne frumos în amintirea mea. Era un soi de ritual păgîn, modern, inconştient, de amplificare a solitudinii.
Şi toate ceaiurile băute seara cu romane.
Aseară ascultam iar radio, cu ochii bandajati în eşarfa verde, şi nu mai exista nimic altceva. Nici măcar camera de cămin. Nici lumina neonului, nici vecini care se tîrăsc cu dinţii de podea, nimic.
Eram singură în mine şi eram învăluită de vocea ce prezenta emisiunea.
Cîteodată mă întreb sincer cine citeşte ceea ce scriu şi motivaţiile aflate în spatele acestei acţiuni. Oricare ar fi aceastea, probabil mila ar fi una din ele.
Am tot vrut să scriu. Am vrut să debitez ceva concret şi coerent, dar n-am fost în stare din pricina înotului meu disperat printre litri de cafea şi cursuri şi musafiri şi oameni ciudaţi.
Ce ciudat se lichefiază timpul. Nu mai bag în seamă zilele. S-au transformat în deadlineuri.
Surprinzător e că nu am încă fire albe, ci doar blonde camuflate-n verde.
Ce frumos era acum cîteva veri, cînd stăteam singură în întuneric în nopţile sufocante şi ascultam la Radio Romînia Cultural teatru radiofonic şi Discuri de 5 stele. Atunci nu mai era nimeni şi nimic şi nu era nici măcar durere în singurătatea mea. Sau vorbeam cu Andrei pe Massenger ore şi ore despre toate şi nimic, şi ascultam jazz şi funk şi psihedelic. N-am mai vorbit cu el de aproape doi ani. Mă gîndesc şi mai întreb cunoscuţi dacă mai ştiu cîte ceva de el şi mă gîndesc dacă el îşi aminteşte de insomniile comune la fel dragăstos cum îmi amintesc eu. Probabil că nu.
Ştiam de pe atunci că e frumos. Că va rămîne frumos în amintirea mea. Era un soi de ritual păgîn, modern, inconştient, de amplificare a solitudinii.
Şi toate ceaiurile băute seara cu romane.
Aseară ascultam iar radio, cu ochii bandajati în eşarfa verde, şi nu mai exista nimic altceva. Nici măcar camera de cămin. Nici lumina neonului, nici vecini care se tîrăsc cu dinţii de podea, nimic.
Eram singură în mine şi eram învăluită de vocea ce prezenta emisiunea.
luni, 12 ianuarie 2015
wishlist
Stimate an 2015,
Îmi eşti dator pentru mizerabilul de an trecut şi nu te iert dacă nu mă ajuţi să:
petrec mai mult timp cu Vlad
îmi iau toate examenele cu note bune
să iau bursă
să merg la rockstadt
să am baftă la Sesiunea de comunicări
să primesc primii bani ''pe bune'' pe propriile mele puteri şi aptitudini
să petrec mai mult timp de calitate cu oamenii dragi mie
să mă apăr mai bine de orice mi s-ar putea întîmpla
să devin mai zdravănă mental şi să nu clachez sub absolut nici o amărîtă de formă
să mă pot bucura de toate cîte le am
să scriu şi mai corect gramatical
să mănînc mai multe fructe decît pîine
să citesc mai mult
să învăţ să fac lucruri noi, faine şi practice (minimul pe care-l accept e 2)
să am mai multă voinţă să muncesc în plus ca să învăţ limba lui Dosoievski
să fac traduceri mai bune
să mă înţeleg bine cu toţi oamenii semnificativi mie
ajunge, că altfel devin lacomă.
nu aştept nimic plocon. vreau să răbesc. vreau să reuşesc.
şi o voi face.
Îmi eşti dator pentru mizerabilul de an trecut şi nu te iert dacă nu mă ajuţi să:
petrec mai mult timp cu Vlad
îmi iau toate examenele cu note bune
să iau bursă
să merg la rockstadt
să am baftă la Sesiunea de comunicări
să primesc primii bani ''pe bune'' pe propriile mele puteri şi aptitudini
să petrec mai mult timp de calitate cu oamenii dragi mie
să mă apăr mai bine de orice mi s-ar putea întîmpla
să devin mai zdravănă mental şi să nu clachez sub absolut nici o amărîtă de formă
să mă pot bucura de toate cîte le am
să scriu şi mai corect gramatical
să mănînc mai multe fructe decît pîine
să citesc mai mult
să învăţ să fac lucruri noi, faine şi practice (minimul pe care-l accept e 2)
să am mai multă voinţă să muncesc în plus ca să învăţ limba lui Dosoievski
să fac traduceri mai bune
să mă înţeleg bine cu toţi oamenii semnificativi mie
ajunge, că altfel devin lacomă.
nu aştept nimic plocon. vreau să răbesc. vreau să reuşesc.
şi o voi face.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)