probleme

Ştiu, lumea asta e teribil de egoistă, şi fiecare din noi are dubioşeniile proprii cu care se confruntă, iar eu n-am nicio pretenţie de la nimeni să mă compatimească, să-i fie milă sau alte sentimente.
Nici de la ai mei.
Se pare că, la rudele de gradul întîi e ok să zbieri că sunt cretine, proaste, incompetente, eşecuri, ratate, idioate, baleniere, morbide, bolnave, psihopate şi alte apelative asemănătoare ca sens şi intensitate. Da, asta e clasic, ştiu. Mai ales în relaţia părinte- plod. Cunosc din experienţe proprii.
Dar uneori reuşesc să aducă o notă de originalitate cînd deja mută focarul pe ei înşişi şi îşi regretă deciziile de a avea un copil, de a nu-l fi abandonat în stadiu incipient, de a-l fi ucis, să-l fi donat în scopuri medicale pentru cercetări cu celule stem ş.a.m.d. Recunosc, ultima e scorneala mea, dar îmi pare o utilizare mai fericită decît ce trăiesc eu.
Uite, sunt conştientă că, din punct de vedere creştinesc nu-i frumos să-ţi deteşti producătorii, dar mă gîndesc obsesiv la cum poţi comite o crimă prin bătaie cu un ghiveci.
Nu, nu halucinez, dar e extrem de trist să n-ai nici o dată susţinere.
Nici nu exagerez cu descrierea anterioară.
Ţi-ai putea închipui cum e să te zbaţi ca ultima fiinţă de pe lume, numai ca să iasă bine doar pentru a fi făcut prost? retardat mintal?
Nu sunt genială, sunt mediocră şi apreciez persoanele cu dizabilităţi, pentru că sunt nişte luptătoare care probabil au acelaşi tip de tendinţe suicidale ca şi mine, de asta nu ma simt prea jignită de apelativ.
Dar indiferent cîţi ar fi în jurul tău, la asta eşti singur.
Eşti atît de singur că nici nu poţi plînge.
Şi te simţi mizerabil în fiecare zi.
Nu de alta, dar nu e o chestiune izolată ce sentîmplă doar odată. Altfel care-ar fi farmecul?
Dacă nici ăia care cică tre' să te iubească necondiţionat n-o fac, ce pretenţii să mai ai de la alţii?
Măcar îl am pe Crapă care-ncearcă să evadeze.