Katiuşa

Îmi amintesc ce zicea iubitul Dementorului acum 3 luni cînd puneam muzică rusească şi se întîmpla să fie în cameră: ''Asta-i musică de băut. Ce mişto e!''
Cred că n-am avut niciodată un răspuns concret de ce-am vrut aici. Mai ales mai nou cînd dau în bîlbîială cînd mă întreabă cineva. Cred că următoarea dată cînd mă întreabă cineva o să-i răsun că vreau să desasamblez şi să reasamblez un Kalaşnikov în timp ce cînt şi înţeleg cîntecele de la Arcona.
Mă simt de parcă n-aş fi gîndit mişcarea asta cîteva luni de zile. Şi iată cun o regîndesc acum, dezbrăcată în cămăruţa de 4.5x2.5 m în aşteptarea duşului.
Îmi găsesc momentul, aşa-i?
Clujul e ca un malaxor de fiinţe. Te zdrobeşte ca individ în masa amorfă de studenţi la fel de speciali ca şi tine.
Clujul e un cadavru.
Ideea de viu vine din paraziţii veniţi de pe alte cadavre înconjurătoare, mai puţin viermuite.
Oricît de abjectă e imaginea asta, în mintea mea e destul de clară.
Oraşul ăsta e mort fără masa amorfă de tineri zăpăciţi de idealuri sau înfrînţi de teama că nu vor reuşi.
Tineri fugiţi de acasă sau expediaţi de ai lor spre o mini-moarte a lumii ideale.
Lumea ideală e de căcat. Din simplul motiv că ea refuză să existe.
Merg acasă. N-am habar de ce sunt atît de simpatică acum.
Or fi elfii de pe creier.
Piticii şi-au luat vacanţă.

Pe Someş pluteau baloane albe

Pe Someş pluteau haotic baloane albe
iar apa le izbea veselă.
Trecători îngheţaţi păşeau cu ochii ascunşi în ochelari de cal.
Nopţile sunt reci. Nopţile sunt triste cînd nu te îneci în alcool şi dezmăţ. Nopţile sunt tragice cînd plîngi.
Tristeţea capătă o tentă abisală. Tristeţea e bună prietenă cu singurătatea.
Tristeţea te face sensibil, persisabil sau casant.
Te face să stai lîngă oameni şi să nu-i vezi sau să-i simţi.
Tristeţea n-are accent. Nu vorbeşte nici rar şi nici repede. Nu apasă cuvintele, nu le zice la perfectul simplu sau compus, nu adaugă i-uri fonetic.
Tristeţea s-a răstignit cu un ciocan pneumatic în tine.
Mi-e dor de casă pentru că acolo mai mereu s-ar fi găsit cineva să mă îmbrăţişeze.
Sunt greţoasă, îmi dau seama, sunt dezgustătoare pînă la hipoglicemie cu chestia asta.
S-ar putea să nici nu le mai fie măcar dor.
Poate nici nu mă mai întorc.
Poate mă voi ascunde în bagajul cuiva şi voi fugi acolo unde tristeţea are accent.
Să scutur din cap şi să mă pierd în fum.
Dacă am încercat cu insistenţă să fac ceva, atunci acel ceva a fost să-mi fragmentez viaţa. Să o segmentez în bucăţi distincte ce nu se mai pot intersecta. Din nefericire, neputînd controla universul, n-am reuşit decît parţial, segmentele mele existenţiale fiint iradiate cu o substanţă  cărui nume nu-l cunosc şi care le face să crească mici funii ce se mai prind, timid, unele de altele.
Mi-e frig. Mi-e atît de frig încît mi-a degerat sufletul ăla, bine ascuns.
Afară e cancer.
În cogniţia mea, la fel.

am uitat cum e să fii singur

Am uitat cum e să fii singur. Am uitat cum trebuie să zîmbeşti atît de convingător încît să-l convingi şi pe prietenul tău imaginar că eşti ok. (Sper că Petrică nu va citi asta).
Aproape uitasem angoasa pe care o simţi cînd simţi cînd nu mai ştii încotro te-ndrepţi şi că singurătatea îţi macină oasele. Şi e atît de puternică încît nu vrei să-i vezi sau să-i auzi pe cei care ar putea să crape măcar fragmente din ea. Într-o tendinţă masochistă, vrei să te laşi mîncat de ea, vrei să fii umilit, zdrobit, dezintegrat. Şi n-ai nici cea mai vagă idee de ce, pentru că nu deţii cunoştinţele psihologice necesare pentru aşa ceva.
Şi nu vrei să auzi reverbrînduse în mintea ta nici un sunet în afară de muzica ta din winampul pe moarte, pentru că netul de cămin nu te lasă să asculţi jelanii online.
În schimb, te complaci jucîndu-te un joc tîmpiţel pe facebook care merge bine, sau aproape bine, culegînd necunoscuţi în lista de friends ca să-i adaugi ca vecini şi de la care să colectezi bonusuri. Vrei, la modul cel mai sincer, să-ţi bagi picioarele în tot.
Îţi bagi toate organele genitale (ce le deţii sau nu), membre ale corpului, pomeneşti tot acatistul bisericii laolaltă cu toţi davolii, sfinţii şi îngerii de care ai auzit vreodată pomenindu-se, amestecînd tristeţea cu o furie complet iraţională care te face să vrei să urlii Tarzan-style în timp ce lacrimile-ţi şuroiesc pe obraji şi flăcările îţi ies pe nas.
Aia ar fi fain. Faza cu flăcările, adică. Ar însemna că am avea un organ ce ar produce un lichid imflamabil, un săculeţ în care să fie ţinut şi un alt organ care să funcţioneze ca un cremene, ca să se aprindă. Am fi cu un pas ma aproape de mania asiatică a dragonilor. Adevărat, fără coadă şi solzi, dar e totuşi un pas înainte.
Desigur, asta ar asigura noi locuri de muncă în domeniul sanitar şi serviciilor de urgenţă. Incendiile spontane ar asigura locul de muncă pentru sute sau chiar mii de pompieri şi profesori care să predea Imfalmabiologia în şcoli.
Imaginează-ţi. Pe bune, închipuie-ţi. Ar putea apărea o industrie înfloritoare legată de asta. De la mini-extintoare de mărimea unui breloc pînă la arome pentru flăcări şi coloranţi care să facă flăcările să-ţi scoată în evidenţă ochii.
Nu-i minunat să fii trist?

Croşetat

Asta pare a fi activitatea prestată în decursul studiului individual, aka învăţat. Te simţi de parcă tricotezi un fular fără cap şi fără coadă şi te amăgeşti cu ideea că o să treacă naibii şi ceaţa din capul tău şi chiar n-o să mai ai nevoie de fularul infinit după furtuna de zăpadă din lunile ce vor urma.
Probabil că atunci o să constaţi, deprimat, că ai de croşetat mileurile pentru măsuţele de pe terasele tuturor băruleţelor infecte cu un leu paharul de suc din univers.
Consolarea provine din existenţa celorlalţi, în aceeaşi postură de ajutor de ucenic de sclav la tricotat şi croşetat, personaje care te fac să te înmoi într-o mare cu valuri de tricot unde te pierzi cu totul. Şi tu şi fularul tău.
Şi, atunci, te gîndeşti la viitorul tău luminos de comerciant de fulare infinite cu care vei da lovitura şi-ţi vei cumpăra mai multe andrele şi sculuri mai mari şi colorate şi o să-ţi angajezi ucenici de sclavi care să croşeteze pe salariul minim şi pe bonuri de lînă produsele ce vor purta parafa ta.
Şi c-o să investeşti în  marketing research ca să-ţi faci reclame şi să descoperi noi pieţe de desfacere în Canada, Germania, Alaska, Uruguai şi Caraibe. O să scoţi pe piaţă fularul revoluţionar care va schimba cu totul faţa fularelor demodate şi învechite. Fularul care va avea încorporat un dispozitiv ce va proiecta un ecran holografic cu gps şi facebook. Fularul cu încălzirea automată şi care va avea o tehnologie de tipul Smart, care îţi gestionează contul bancar şi are aplicaţii care trimite flori celui iubit automat sau care îl caută într-o bază de date a tuturor posesorilor de fulare.
Vei deveni bogat iar partenerul tău de viaţă va fi ideal pînă după noţiunea de perfecţiune şi-ţi va cumpăra flori fără aplicaţie şi care va fi un zeu sau zeiţă sau androgin divin în cadrul intim.
După care te trezeşti şocat din reveria ta şi îţi reiei munca sisifică de învăţat/tricotat..

Good night, my love!

I'm writing this while you're sleeping. Or, at least, I hope you're sleeping.
I know you probably hate me right now. Don't deny it. I know you do. I know you hate it when I'm stubborn, really do. I know that, sometimes, I might seem that I don't care. I know I asked you not to care when I'm mad. I did that in order to not get hurt every time. It's not pleasant for me either but it comforts me that you have to deal with less pain. I hate it when I damage you.
I know you miss me. I miss you too. More than you can possibly imagine. I miss like hell your smile, your laughter, your skin, your smell, your kisses. I miss knowing that you're close no matter in which part of the city you are.
I miss your presence. I really do, and thinking about that makes my heart sour. I caught myself thinking of you in moments in which I should had been attentive to something important.
I know you probably want to shout at me: What the fuck is wrong with you, woman?!
My mind is ill. Not in a kinky way, no. My mind is ill because I'd prefer sometimes to hid my desires and thoughts.And I do it, because I can't help it all the times. I usually talked much for short periods of time and afterwards I would keep a minimal contact for days or weeks or even months. I know it seems weird for you. In a way, it is.
I really try not to push your buttons. Trust me, I am.
I hate sometimes your trust in me. Actually, I hate when people trust me too much because I panic that the bar is high and I'm going to miss. I don't even trust myself so why would others trust me? Why would you trust me? And I hate betraying trust. It makes me feel even more unworthy than I am. I deserve nothing. I feel guilty for what I have. I feel weak and dumb and slow. I feel like a thief, a burglar of somebody's faith.
I'll tell you a secret that I'd told you before. When I was 9, I wanted to become a nun. Not for the sake of god or eternal life. I wanted to be isolated and never fall in love. I wanted to become smart and wise. I wanted to be alone, because i never fit anywhere. When I started for the first time to paint, no body would talk to me, because beside the fact that I was the youngest, I didn't spoke their language. When I was taking dance lessons nobody wanted to be my partner because I was weird. I liked being weird. It made me think that I might be special.
But I was the lonely one. I was the kid who stood in class and read because I felt that my place isn't there. I never found my place. Hell, whenever I though I found my best friend something external would happen and I would be alone again.
I know I'm not pretty. I never thought I was. It's hard to forget that when you have a mirror.
I think that my whole point here is that I'm truely grateful and completely undeserving of you.
But sometimes you forget to get into my shoes. I think sometimes you forget that we don't live in an utopical world and we don't share the same activities all the time and that we're different. Sometimes you forget to step out of the scene to take another role. You forget that you have to share. Or, you don't want to accept it all the times and you make me feel even more miserable. On the other hand, you never actually forgive, because if one forgives he forgets what was all about. You don't.
You constantly remind me of all my mistakes. And that's kinda like you break a bone after the other one was just healed. I try not to do that, but you don't seem to see. Sometimes I have the urge to shout horrible things at you, things that would hurt you, but I can't, because I can't actually remember what those horrible or, not horrible but unpleasent things would be. And I don't do that because I know it would be cruel to do something like that, and I know that I'd regret it.
I'm not looking to blame you. I'm not searching excuses or to make you feel guilty. I'm just stating the things from my perspective so that I can clear my head. I'm not a drama queen. And if I am, I'm not in physical form.
I just hope that someday you wouldn't have nothing to accuse me.
But, until then, good night, my love!
Sleep tight and don't let the bad bugs bite!

Restructurare psihică

Sună extraordinar de pompos. Dar, în dulcele meu stil, nu mă interesează.
Dacă te întrebi cumva ce fac, ei bine, fierb un cartof de mărimea creierului tău de o jumătate de oră. De ce fac asta la 12 noaptea dacă mîine am, cursuri de la 8 la 4? Pentru că sunt o studentă veritabilă care habar n-are să se organizeze. No, amu-i bine?
Am primit un buchet de flori furate din faţa unui bloc de către un domn foarte 'şucar' cum îi plăcea să se autodefinească, pasionat, după spusele sale, de chiromanţie, grafologie, fost agent la securitate în văărstă de 68 de ani,cu o limbă ascuţită şi dibace, un personaj cum rar ţi-e dat să întîlneşti, care mi-a zis că sunt încăpăţînată din ziua în care m-am născut, nu ştiu să mint, sunt sinceră, un om potrivit pentru o carieră la Poliţie, dar pe care n-o voi face, că sunt o mînă-spartă, că voi atinge apogeul carierei mele undeva între 42 ş 48 de ani, că e probabil să am gemeni.
Mi-a înseninat seara.
Sunt în continuare fără frigider, şi mă simt ca-ntr-un serial tîmpit cu supravieţuitori şi titluri de genul: ziua 23, tot nu avem mîncare şi suntem nevoiţi să ne mîncăm între noi, sau ceva de genul ăsta.
Sunt în punctul în care nici măcar nu mai ştiu dacă sunt obosită sau mi se pare. Şi singurul lucru pe care mi-l doresc e să fie bine.
Nu vreau să mă arunc încă de la etaj.
În principiu pentru că stau la etajul I şi, pentru că, vis-a-vis se munceşte la ceva casă şi muncitorii s-ar holba şi m-ar intimida.
Mi-am făcut prieteni noi. Oameni faini, de prin toate colţurile ţării. Oameni pierduţi în spaţiu, aerieni, visători, determinaţi, bizari, frumoşi.
Cel puţin pînă în momentul de faţă.
Am scăpat şi de Dementor de vreo trei săptămîni - patru şi am o altă colegă, ce năpîrleşte, sau cel puţin aşa pare, dar mult mai umană şi plăcută.
Mă simt ca Bear Grills după un episod în Australia cînd haleşte o ceafă de porc la grătar.

Prinţul meu din poveştile de groază.

Eu n-am scris niciodată ca să impresionez  pe nimeni. N-am scris decît ce am simţit că nu va jigni (prea tare) pe cineva, sau am păstrat o doză de confidenţialism din raţiuni pragmatice dar informaţiile voalate le păstrez în memorie prin mici coduri care sunt ca nişte căi de acces către detaliile pe care le păstrez doar pentru mine.
Am evitat mereu să scriu despre sentimentele mele, hai să le zic 'romantice', pentru că mereu le-am considerat patetice şi greţos de siropoase şi mereu mi-a fost groază de momentul în care acel adevăr va înceta să fie adevăr în alt moment şi mă voi simţi tembelă şi tîmpită eu faţă de mine.
Nu am vrut niciodată să par vulnerabilă şi, ca şi copil şi adolescentă, am fost deosebit de reţinută cu privire la treburile astea, pentru că le-am considerat ca fiind un element care distrage de la adevărata ta existenţă.
Poate introducerea mea e dură dar o să vă treacă la spălat.
Problema mea e că nu pot analiza obiectiv din centrul unei acţiuni. Nu pot avea o viziune de ansamblu veridică şi adevărată atîta timp cît nu pot reflecta 'la rece'.
Aşa că, toate cele ce le voi înşirui aici fac parte din orizontul meu subiectiv de cunoaştere temporară.

Acum începe adevărata mea expunere.

Vlad e mîţul meu. E puiul, chat-ul, măgaroporcul, soleil-ul, dragostea şi partea bună a personalităţii mele.
E atît de generos încît mă surprinde de fiecare dată. E incredibil de egoist cîteodată şi se supără pe mine şi eu pe el pînă ne trece amîndurora.
Are un suflet plin de ascunzişuri superbe pe care să le străbat.
Are ochii verzi, culoarea 'vîntului turbat', cum ar zice el. Are buzele moi şi mai mult de trei sferturi din timp e neras şi-i stă bine aşa.
Are un suflet de copil, dovadă fiind faptul că n-a crescut, ci doar are jucării noi.
E răutăcios şi îi place să mă muşte, împotriva oricăror proteste şi proliferări. Îi place să zîmbească într-un fel al lui, şmecheresc, de parcă participă  tot timpul la comitere unei şotii sau prostii.
E romantic pînă după înţelegerea mea şi mă uimeşte de fiecare dată, de parcă fiecare întîlnire e un nou joc, nemaivăzut, inventat acum de mintea lui hyperanalitică.
Uneori, îl asociez cu un leu în mijlocul arenei, cu reflectoarele pe el, maiestuos, ieşit din lumea lui ca să se plimbe doar pentru mine.
E maniac, psihopat, fără pic de răbdare mai ales cînd îi e dor. Şi, chiar dacă uneori mă enervează, parcă mereu e în spate o doză de afecţine pentru cînd e aşa.
 E pervers într-un mod aproape ludic şi pervesitatea lui nu e neapărat sexuală ci mentală, cînd leagă lucrurile într-un mod bizar, pe jumătate logic, pe jumătate fabulos.
Mirosul lui mi se impregnează în nări cînd îl strîng în braţe şi cred că l-aş recunoaşte oriunde. Cred că mi s-a lipit şi mie puţin din el în piele. E un miros erotic.
E deştept, nevoie mare, şi-un leneş cît o zi de post.
Cu toate astea e descurcăreţ, deşi cîteodată are anumite gesturi de copil atunci cînd nu ştie cum să acţioneze.
Uneori e un leu, alteori un mîţuc jucăuş.
E un bărbat matur şi pragmatic, harnic, serios, puternic şi sensibil.
E un copil zglobiu, care m-a făcut să întîrzii aiurea sau să nu mai ajung la destinaţia iniţială şi cu toate astea nu pot sta supărată pe el. Şi nici nu vreau.
E amuzant şi plin de vorbe de duh scoase din piatră seacă.
El e întruchiparea unei masculinităţi din ce în ce mai rar întîlnite.
E grijuliu şi atent.
E victima unei paranoia ce mă face să vreau să-l strîng de gît uneori în timp ce-l sărut.
E al meu.

Reminder and note to myself

Indiferent ce dificultăţi se interpun între mine şi scopul meu, parcă mă apucă un rînjet de copil tembel. O fi din cauza că colocatara mea s-a mutat şi n-o să mai am treabă cu organul ăla genitiv cu carenţe de inteligenţă cu tot doctoratu' ei de peşte prăjit.
Încă mă simt idiot că ştiu că nu scriu chiar corect gramatical dar pot trăi cu asta.
Peripeţiile mele din ultimele săptămîni sunt demne de a face un scurt roman spumos pentru adolescenţii de pretutindeni. Dar, cum în Romînia cărţile proaspăt scoase pe piaţă care nu sunt sub semnătura vreunei piţipoance celebre, unui Cohelio sau cărţi motivaţionale despre cum să faci bani, n-ai nicio şansă. Şi tocmai de asta eu îmi vărs secreţiile literare pe o chiuvetă metaforică denumită blog.
Ce să zic?
Să zic că am cinat 'în familie' cu cîteva colege de facultate şi cu unicul nostru coleg în căminul 6. Eternul, epicul şi legendarul cămin 6.
Să zic că mă bucur de nişte oameni faini adunaţi din toate părţile, de parcă cineva legat la ochi a pus ace de gămălie pe harta patriei noastre. Oare de ce am senzaţi că e incorect spus?
Într-un mod surprinzător, încă nu-mi repulsoniază nici gramatica nici testele ortografice.
Ştiu că nu ştiu nimic.
Dacă ştiam, mă duceam dracului la altă facultate.
Singurul lucru de care îmi e întradevăr dor e confortul că în caz de maximă urgenţă, ajutorul e in preajmă.
Acum e altfel.
Acum te simţi ori rătăcit ori scăpat d-acasă. Eu nu mă simt nicicum. Momentan e ok, cu toate că n-am nici perdele, nici frigider dar sunt fericită şi-mi place.

ce ciudat! şi ce bizar! şi ce întîmplare!

Pentru că vreau să văd Ce nemaipomenită aiureală! în regia lui Purcărete şi nu ştiu citat pe moment decît din Cîntăreaţa cheală.
O aiureală nemapomenită mi se pare întreaga mea existenţă momentană. E halucinantă, întrun dozaj plăcut. Deşi nu mai am timp fizic de nimic în afară de facultate cămin, mîncat, duş, facultate, cămin etc nu văd asta ca pe o lipsă. Nu-mi pare rău, deşi întîmpin dificultăţi la tot pasul şi mie frică de mor că n-o să rezist la cît volm de informaţie o sî-mi supun creierul dar ţin capul sus si fac tot ce-mi stă în putinţă.
Mă adaptez cum pot şi sper să fie relativ ok.
Dar, cum la mine trebuie dat cu capul de pereţi de cîteva ori înainte să-mi iasă ceva, mă pregătesc psihic şi de asta.
Dar nu mă plîng. Ce-mi fac, îmi fac cu mînuşiţîli mele.
Am învăţat alfabetul chirilic şi o serie de cuvinte citite aproximativ la fel ca-n romînă. Şi realizez că am intuit (incredibil) corect că paralele cu limba romînă sunt mai multe decît mi-aş fi închipuit.
Întrun fel, existenţa mea e fascinantă, privită din exterior de un spectator dement, lipsit de altă sursă de amuzament. Rima e involuntară.
Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cîte fire de păr alb o să culeg la sfîrşit de sesiune. Atît doar, sper să nu mă îndepărtez de la scopul meu final şi abolut
Dacă modul în care dau mîna cu cineva denodă faptu că am tărie de caracter, sper al naibii de mult să nu fie doar un mit.

Florile mor

Păşind pe străzile umede, personajele mecanice ca nişte păpuşi trase cu arcul aud un murmur slab care se propagă uniform prin aerul semipoluat al străzii.
Toţi păşesc cu ochii închişi, suprasaturaţi de aceeaşi rutină pe care nu vor să o modifice.
Pe marginea trotuarelor, în balcoanel şi în curţile caselor totul devine epatant din cauza dualităţii.
Din loc în loc, cadavrele în curs de descompunere sunt ascunse sub crustele colorate ale frunzelor hepatice. Apa se prelinge încet şi mai muşcă puţin din vegetalele în curs de dezintegrare.
În case, bibliotecile gem de durere, iar cărţile se mistuie, acoperite cu o largă varietate de tipuri de praf. Bacteriile şi umezeala ling filă cu filă, pe rînd, fiecare exemplar şi le ronţăie cu o plăcere nebună.
Personajele ronţăie şi ele, la rîndul lor produse sintetice din aceleaşi chimicale folosite la prepararea vopselurilor industriale şi a plasticului. Mintea lor aproape netedă şi lucioasă stă ascunsă sub mormanul de reclame colorate, ambalaje de bomboane şi tăviţe de polietilenă în care au fost piepturi supradimensionate de pui injectaţi cu hormoni.
Un personaj tînăr, dintr-un apartament lipsit şi de personalitate şi de bibliotecă, îşi gîndeşte traseul pentru vacanţa de iarnă.
Deşi iniţial se decisese împreună cu personajul-consoartă asupra unei excursii pe o săptămînă în Alpii Elveţieni, el regîndeşte acum excursia prin Ucraina, printr-o agenţie de turism care promovează turismul local şi bogăţia resurselor naturale ale Cernobîlului.
Personajul-consoartă împleteşte botoşei de lînă on-line pentru personajul-copil ce va păşi cu picioruşele lui pe touch-screen-ul realităţii.
Afară plouă şi florile mor.

Sunt bine.

Nici eu nu mai ştiu dacă sunt sarcastică sau nu.
Ideea e că după ce-am făcut un drum aproape aiurea pînă-n Cluj şi-napoi, ca să nu rezolv mai nimic din ce ţine de mine pentru că d-aia. Dar dacă măcar contestaţia ce-am depus-o pentru Mădă îşi atinge scopul atunci voi considera că a meritat. Sincer.
În alte ştiri, nu-l mai plimb în vecii vecilor pe tata după mine-n Cluj că, pe lîngă că mi-e milă de sufletul chinuit, devenim amîndoi extrem de iritaţi după o vreme.
Eu arăt pur şi simplu deplorabil. Azi am zîmbit numai din voinţa proprie de a fi simpatică, dar se pare că cearcănele şi ochii mei de căţel molestat de-un om de zăpadă au răzbit prin coaja firavă de încredere pe care o afişam.
Mă doare capul de parcă am un trib de africani care fac concurs de sărituri.
Poate părea ciudat pentru ceilalţi dar eu sunt măcinată de aceeaşi grijă de o săptămînă şi nu mă lasă nicidecum în pace. Mă simt la fel cum, probabil, se simt şi maniacii obsesivo-compulsivi şi sunt destul de sigură că sunt fie pe punctul de a-mi desface singură creaniul cu un satîr, fie să determin pe altcineva să o facă de iritabilă ce sunt.
M-am săturat de facultate înainte de a o începe. M-am săturat de complicaţii, de alergătură, de panica continuă care îmi mestecă neuronii ca pe spaghete. M-am plictisit. Mă doare capul, am stat în frig, m-am pierdut, am căutat duzini de anunţuri, am vorbit cu atîţia oameni de mi s-a aplecat să repet ca un papagal poezia, m-am gîndit la o sută una variante invalide de a-mi rezolva dificultatea şi nu mai am nimic.
Creştinii zic că trebuie să-ţi porţi crucea, şi eu mi-o tîrşesc după mine prin praf, glod şi ploaie, nu pentru că mi se pare prea grea ci pentru că nu ştiu încotro trebuie s-o duc.
Totul este relativ.
Indiferent de greutatea unui obiect, acesta devine incomensurabil de greu dacă îl cari prea mult timp.
Crucea mă-sii!

Liceul - cimitir

Deşi titlul nu se referă la melodia celor de la Trooper m-am gîndit puţin la viaţa mea de licean cînd am văzut, undeva după 5 luni nişte poze de la banchetul fostei mele clase.
M-am gîndit cum 4 ani de chin şi trudă, de stress, lacrimi, conflicte etc. se pot vaporiza în contextul unei petreceri scumpe.
Eu aş fi destul de sinceră cînd aş zice că mi-am urît primii 3 ani de liceu. I-am detestat.
Cînd eram într-a 9-a eram în depresie şi nimănui nu-i prea părea să-i pese. Mă simţeam de parcă toţi ar duce o viaţă mult mai upgrade decît a mea şi că eu sunt jalea absolută. În iarna aia mă lăsasem şi de handbal. Cînd m-a întrebat diriga ce e cu mine, i-am răspuns că nu văd care e sensul vieţii şi că de ce trebuie să ne chinuim ani la rîndul, să ne luptăm cu noi înşine ca pe urmă orice realizare să dispară odată cu viaţa noastră. Replica a fost pe măsură: Poate eşti prea matură pentru vîrsta ta.
Realizarea mea din clasa a 9-a e că mi-am întîlnit una din cele mai bune prietene ale mele: Carina. Cu ea îmi împărţeam mizeriile matematice, chimice şi fizice.
Clasa a X-a a însemnat alergătură multă şi poate cea mai plăcută experienţă din patru ani: teatrul.
Clasa a XI-a a fost o completă pierdere de vreme pentru mine.
Ca să fiu sinceră, mi-am cam suprimat amintirile din liceu. Am păstrat cîteva doar, undeva pe la vreo 5-6, pentru că, indiferent cît am încercat să mă bucur de experienţa asta, nu-mi ieşea aproape niciodată. Bine, au fost multe concursuri la care am participat, la o seamă am luat şi premii, şi la ce bun?
Părea că majoritatea profilor sunt la ani-lumină de tine ca om şi că lecţiile aproape mecanice răs-repetate deveniseră instinctuale.
Singurul lucru fain din liceu au fost oamenii. Nu erau mulţi, ci cîţiva, răsfiraţi pe ici-pe colo, ascunşi prin clase de mate-info, bio-chimie, socio şi filo. Oameni mişto, deschişi la mine, oameni pe care i-am cunoscut mai bine decît pe colegii mei pentru că m-au lăsat printre ei, au rîs cu mine cu poftă, au făcut poştă ţigările şi nu s-au sfiit să mă lase să mă integrez printre ei.
Din punctul ăsta de vedere, liceu' fu fain.

I'm fucked

Deşi romîna e o limbă pe care o iubesc cu ardoare, mereu mi s-a părut că limba engleză reflectă mult mai tăios şi potrivit înjurăturiile. Motherfucker bloody cocksucker freakin' son of a bitch fucking cunt.
Nu m-am aşteptat niciodată şi nici o clipă ca existenţa mea să fie uşoară.
Dimpotrivă.
Dar licenţa artistică cu care Universul mă fute e demnă de un Oscar pentru scenariu. Nu glumesc.
Pe lîngă toate nebuniile cu căminul, aşteptarea, panica, şocul ş.a.m.d. s-a mai adăugat şi seninătatea cu care tata mi-a zis clar că fără cămin eu îmi retrag dosarul şi un an de zile dau lustru creierului meu deja neted şi cu aromă de mentă.
Acum aştept aprobarea unei alternative propuse de mine care chiar dacă ar cam avea aceaşi finalitate, măcar m-ar lăsa să încerc studenţia pentru o lună.
În alte ştiri, experimentez cele cinci etape ale pierderii. Şi chiar dacă de regulă se aplică la cu totul alt context decît facultatea, se potrivesc de minune: negarea, furia, negocierea, depresia şi acceptarea. Şi cum nu pot să accept că toată strădania mea din ultimii ani se termină într-o coadă de peşte completă şi absolută, jonglez cu restul de 4 etape, alternîndu-le ca să fie mai interesant.
Arăt morbid de cîteva zile încoace şi dacă n-aş ştii mai bine aş zice că sunt fie alcoolică, fie drogată. Dar nu sunt. Sunt doar într-o continuă stare de stress care mă macină groaznic. Şi ceea ce e mai amuzant e că ştiu că jumătate din stress-ul meu e degeaba. Dar nu mă pot abţine. Pur şi simplu nu pot.
Mi se pare frumos cînd cineva încearcă să mă consoleze dar aproape instantaneu încep să lăcrimez. Asta ca să nu zic că plîng (am şi eu o mîndrie).
Speră la ce e mai bun şi pregăteşte-te de ce-i mai rău, cam asta-i deviza şi schema reluată încă o dată de la capăt.
Mă las distrasă de propriile mele probleme ca să uit că oricît m-oi zbate o să mor şi eu şi ceilalţi şi că prezentul nu înseamnă nimic şi că ce fac, ce-am făcut şi ce voi face va fi inutil şi tot va fi uitat cu fiecare om ce m-a cunoscut şi a murit.
Tu ce mai faci?

big ba da puf!

O să mă prefac, de dragul de a nu ceda nervos, că sunt ok.
Nu sunt nici într-o situaţie disperată nici într-una fără ieşire. Pot să mă descurc cumva.
Singurul motiv pentru care scriu pe pilot automat e ca să-mi pun gîndurile în ordine.
Bun, n-am prins cămin. Depun contestaţie. Nu-mi rezerv multe speranţe în sensul ăsta, dar strîng din dinţi.
Dacă nu funcţionează contestaţia, găsesc un loc unde să stau o lună, pînă la redistribuire.
Dacă şi aia mă fute, ei bine, o să-mi găsesc cea mai puşcată chirie, în curu' Clujului. Nu o să comentez despre absolut nimic, şi o să îmi menţin disperarea sub control.
Am o plasă de siguranţă în Mănăştur (God bless Diana), deşi în paralel mă gîndesc cît valorează dacă îmi amanetez ficatul.
Inspir, expir...
Mă îmbărbătez singură şi trag aer în piept.
Cred că nimic nu e ireversibil şi o să se rezolve.
Trebuie să se rezolve.
Şi poate o să reuşesc să rezist cu nervii cît de cît întregi.
Dar, cel mai frică îmi e de cum o să zic asta alor mei în aşa fel încît să înţeleagă că n-am nici o vina pentru repartiţia în cămine şi că nu sunt nici ciumată, nici bolnavă psihic, nici retardă pentru că n-am prins loc din prima şi să nu mă termine mental mama că sunt o cheltuială făcută aiurea şi un zero barat.
well, what is more to say but GOD SAVE THE QUEEN! ?

bloody sun bath

Titlul e aiurea, ştiu, dar după cinci zile pierdute într-o cabană la vreo 18 km de Miercurea Ciuc cu haita de prieteni nu mai pare nimic cu adevărat aiurea.
Spre deosebire de cabanele clasice, alcoolul a refuzat să se cuibărească comod în fluxul sangvin (şi asta sună aiurea, dar nu contează) ceea ce a făcut ca fiecare zi şi noapte să rămînă destincte şi clare în memoria fiecăruia dintre noi.
Perspectiva mea implică o hoardă de insecte tîrîtoare şi zburătoare care ne-au acompaniat de luni pînă vineri, hoardă asupra căreia am atentat energic, cu rîndul, fără rezultate prea evidente. Pe lîngă asta, ţin să menţionez grătarele la lumina telefonului (foarte romantic şi destul de reuşit) epuizarea treptată a berii, cărbunelui,a cartofilor si restul hranei, dar nimic n-a avut imortanta.
Sa imi iertati lipsa de diacritice dar inca nu m-am prins cum sa fac custom-ul pe laptopul nou care, de altfel, oricum are semnele de punctuatie altfel decat la tastatura engleza clasica, dar are in schimb ceva litere mai dubase din limbile nordice. O sa ma descurc eu cumva. Candva. Odata.
Am fost si la bunici, la ambele, la cea din partea mamei exagerat de des, dupa umila mea parere, si la cealalta doar 4 zile, timp in care am acordat un concediu binemeritat Bunei, care a avut grija sa ma deprime periodic cu cate un dus rece al unei realiati dincolo de rutina zilnica. Dar trecem si peste asta.
Ideea facultatii la Cluj nu ma mai terifiaza chiar atat de tare, nu pentru ca am realizat ca voi supravietuii cu brio, ci pentru ca nu-mi las mintea sa mai haladuie acolo. Am inceput sa-mi fac si pseudo-zestrea, compusa din cam tot ce am nevoie pentru existenta mea in urmatorii ani la camin. Si nu ma simt atat bizar, cat deconcertata cand ma gandesc ca eu, EU! voi fi in situatia aia in care sa-mi rup radacinile bine infipte de acasa, ca sa zburd in tinutul accentului de Kolosvar pe care, de altfel, am un oarecare dispret.
Si dintr-un oarecare motiv, ma tot gandesc la acealasi articol care-l citisem acum vreun an, cred, care spunea ca barbatii slash tinerii care folosesc laptopul in poala sunt predispusi la impotenta din cauza caldurii emanate de acesta, care, distruge sperma, de altfel destul de fragila la temperaturi mari, si a tesutului testicular, sau ceva de genu'. Si n-am habar de ce-mi bat capu' cu asa ceva, cand eu n-am organele de rigoare.
Imi petrec zilele intr-o lancezeala continua si constanta, si ma pierd intr-un spatiu atemporal pentru ca mai nou n-am habar ce mama dracului de zi e azi sau ce-a fost ieri si nici nu ma intereseaza foarte tare.
Obsedez in preajma melodiilor de la Rammstein cu o violenta iesita din comun, dovada cea mai elocventa in sensul asta fiind faptul ca mi-am schimbat skin-ul winamp-ului cu sigla de la Rammstein. Cred ca sunt printre putinii de la care admit balade de dragoste, pentru ca se termina  foarte prost povestile si pe un ritm care-mi place exagerat de mult.
Ce sa mai zic?
Ca deja mi-e dor de toti prietenii mei, toti copchii mei, mari si mici.
Ca am impresia ca ating o transcendenta in lenea mea care se evapora superfluu si ca lucrez la o umilinta personala ca sa nu ma demoralizeze prima saptamana-n facultate cand o sa fiu mica si dezorientat ca restul de vreo 200 de studenti din anu' I.
Dar cine stie, poate, in vreun an si ceva o sa circule si pe acolo vorba de acasa: N-o stii pe Mona? Cine n-o stie pe Mona? Toata lumea o stie pe Mona!

God save the queen!

Sex Pistols.
Am nevoie de melodia aia de fiecare dată cînd vreau să întreprind ceva stressant. Înaintea fiecărui examen important. Înainte de orice.
Melodia îmi dă o stare de siguranţă deşi n-am habar de ce. Poate din cauza nihilismului punkist care mă face să sper că viitorul e inexistent şi, deci, niciuna din acţiunile mele nu poate avea consecinţe devastatoare.

Asta am ascultat şi luni, înainte să plec la Cluj să-mi dau examenul, şi sîmbătă, înainte să mă înscriu. Am realizat ulterior că examenul meu picase în aceeaşi zi cu ziua morţii bunicului meu. Îmi plac coincidenţele, deşi cred că ele sunt doar rotiţe ale universului. Sau cam aşa ceva.

L-am luat. Examenul. L-am luat şi-am intrat la buget şi încă-mi simt inima-n gît de emoţie cînd mă gîndesc la asta. Mă mai simt şi nesigură., strivită acum de noi responsabilităţi şi probleme care capătă momentan o tentă exotică ce-mi provoacă piloerecţie.

Nu rîde.

Mi se pare ciudat şi acum sunt singură cu gîndurile mele, abandonată în abisul minţii mele complet înceţoşate. Bineînţeles, nu realizez încă dimensiunea monstruoasă a schimbărilor ce vor surveni în urma plimbărilor mele din Mureş pînă-n Cluj şi retur. Nu-mi stă capul, pe cît ar trebui, la trolere, haine, cuptor cu microunde, frigider, cămin, colege de cameră, sesiuni, depresii, cantină, cursuri, seminarii, parţiale etc. deşi poate că ar trebui să nici nu-mi stea.

Eu intru în grevă. Cel puţin o lună, după ziua de mîine. Nervii mei atît de întinşi încît se putea cînta la ei ca la corzile unui violoncel vor o pauză pe care eu le-o voi acorda cu toată bucuria.

Poate tonul pe care scriu nu pare entuziast, dar în sufletul şi-n capul meu e o revoluţie de sentimente de care cred că şi Che Guevara ar fi mîndru.

(Azi, stăteam în Mort, afară, în timp ce la celelalte mese erau o seamă de persoane trecute de 35 de ani, bine lovite de Bacchus, şi îmi priveam dosarul pe care-l scosesem de la Petrică. M-am apucat să scriu pe telefon cam cum mă simţeam atunci şi poate că e cam brînzos, dar sper că mă veţi ierta. Mesajul meu netrimis care stă cuminte-n ciorne sună cam aşa:
''Nu sunt romantică. Sufăr de hyperrealism şi cred că, deşi e greu mă pot descurca şi voi supravieţui. Voi supravieţui şi, mai mult, voi reclădi realitatea mea în aşa fel încît să fiu fericită. Vreau asta. Vreau să rămîn un om fain, tipa mişto cu care ieşi la bere şi de care ştii c-o să te asculte şi n-o să te judece chiar dacă nu te cunoaşte prea bine. Vreau să nu mă schimb ca om. Vreau să am un suflet plin. Plin de experienţă, de raţiune, de instinct sălbatic. Vreau să fiu eu, om individual, chiar dacă individualul va fi banal şi anost. Vreau să nu mă pierd şi să-mi şterg lacrimile rînjind machiavelic.'')

panică.

Nu cred că există cuvinte care să poată descrie intensitatea sentimentului meu de frică constantă.
Nu cred că pot descrie frustrarea ce mă roade pe interior ca o cangrenă lipicioasă şi nici nevoia de revizuire a fiecărui cuvînt şi a fiecărei fraze din punct de vedere al ortografiei. Mă macină un stress constant care mă face să-mi rod nu unghiile, ci pielea din jurul lor, în timp ce mă gîndesc cum se desparte corect în silabe ''mi ţi-i i-a dat'', care-i formă de dativ populară, sau ceva de genu', în timp ce mă cuget (constant) la faptul că sunt doar 10 locuri la buget şi perspectiva de a o da în bară mă face să mă urc pe pereţi în timp ce dau cu capul de ei.
Nu suport două lucruri: eşecul şi durerea de dinţi.
Deşi mă linişteşte o vreme prezenţa Mădălinei care, de altfel, e o mană cerească, şi a lui Vlad, biet suflet condamnat să mă suporte, nu pot scăpa de rigiditatea care pare că mi se strecoară prin fiecare colţişor al fiinţei mele.
Sunt paralizată de o groază pe care nu o pot exprima.
Mi se pare că inutilitatea existenţei umane combinată cu frivolitatea problemelor mele existenţiale care, altminderi, nu interesează pe nimeni decît pe cei din strîmtul cerc pe care-l conturez şi care se va disipa ca o halucinaţie în cîteva săptămîni.
Unii ar vrea să fugă, să se piardă pe ei înşişi, să evadeze, dar eu nu vreau asta. Eu vreau să fărîmiţez pelicula ce mă ţine imobilă, ca pe o păpuşă de porţelan agăţată undeva, sus de tot, de un cui, deasupra capcanei de vise pe care cineva a prins-o ca să nu mai aibă coşmaruri.
Şi nu vreau să fug, nu acum, nu cînd parcă mă leagă din ce în ce mai multe lucruri de casă.
Nu cred că-mi doresc să dau cu capul de existenţa ce-o experimentează fiecare tînăr adult.
Nu-mi fac speranţe pentru că, poate, n-aş suporta dezamăgirile care inevitabil le succed.

Şi din nu ştiu ce motive (pe care, evident, le ştiu), aud vocea Mădălinei în capul meu:'' Vezi că n-ai pus virgula aia bine acolo.''

welcome in my life

Am revenit după lupte seculate ce-au durat aproape o lună. Iar eu sunt într-o perpetuă stare de şoc. Dar s-o iau dintr-un capăt.
Mi-am dat, luat, ''sărbătorit'' bacu' cu 8.70. Slăbuţ, da no. Ţinînd cont că jumate din ţară a belit-o, sper totuşi c-am să intru la facultate. Nu?
Am bacu', deci exist. Super. Şi-acum?
Acum stau ca o Maja desnuda în faţa monitorului gîndindu-mă dacă nu cumva sunt complet dementă pentru că vreau să merg la Litere. Şi nu orice fel de litere, ci rusă - romînă. A se lua în calcul că n-am făcut rusă never-ever şi acolo se ia de la 0. Şi totuşi. Cine mi-ar putea spune dacă am luat o decizie bună decît sinele meu peste aproximativ un deceniu?
Personalităţile mele multiple sunt în conflict. Mai ales cînd cineva spune cînd îi zic cît am luat la bac: Şi poţi intra acolo?
Nu pot spune că sunt speriată, că nu-s. Simt doar că vreau să-mi bag creierul în maşina de spălat şi să-l las acolo pînă iese toată parteagri din el. Aia, puţină, dar existentă. Ce mama naibii?
Nu vreau decît să zac. sau să fug în lume sau să mor sau să... nu ştiu. Vreau ceva, dar nu ştiu ce vreau şi asta e îngrijorător. Nu mă pricep decît la romînă (staţi pînă la cursul de ortografie şi lexicologie unde voi demonstra cu prisosinţă cît de naivă am fost ca să zic că mă pricep la romînă) la sarcasm şi la a crea relaţii inter-umane. Bine, bine, e frumos cum sună asta, dar oricît de bine sună ''fă ce-ţi place'' mie nu-mi sună prea grozav ''fă ce-ţi place pe spatele alor tăi. toată viaţa pentru că ceea ce-ţi place nu-ţi aduce suficient mălai pentru o chirie şi-o subzistenţă precară.''. Nu ştiu, poate numai mie mi se pare că sună rău.
Nevoile de bază umane, din punct de vedere psihologic sunt: mîncare, adăpost, sex şi siguranţă. Teoretic aş putea trăi într-o grotă, cu o ghioagă cu care să-mi vînez mîncarea şi să-mi satisfac şi celelalte nevoi dar din nu ştiu ce motive cred că societatea n-ar accepta cu conştiinţa împăcată stilul meu de viaţă, şi ar încerca să mă re-educe în spiritul corporatist bine-cunoscut de noi toţi.
Ce straniu e să levitezi în propria ta conştiinţă şi să realizezi că e grevă acolo. Că toţi piticii de pe creier, împreună cu mai puţin nemeroasele lor rude, elfii şi iepuraşii (de sezon) fac pauză şi zac de-a valma, blocînd conductele de aerisire în timp ce eu mă lupt cu pseudo-cadavrele lor ca să mă eliberez eu de mine, indiferent cît de clişeic ar suna asta.
Şi încerc să mă consolez că drama mea nu e unicat şi că defapt nu sunt decît o hemoglobină cu durată limitată de funcţionare într-un sistem circulator cu încă cîteva miliarde de alte hemoglobine exact ca mine. Dar mi se pare că unele îşi fac mai bine treaba, că pot duce mai mult oxigen decît altele şi că sunt mai tinere sau mai eficiente sau ambele. Şi atunci mă gîndesc că în momentul în care voi fi dezlocuită, o altă hemoglobină îmi va lua locul şi nimeni nu va sesiza diferenţa şi organismul în cauză nu va resimţi cu nimic schimbarea.
Şi atunci mă gîndesc la o revoluţie a hemoglobinelor. La o leucemie organizaţională. La o criză socială a elementelor ce compun un organism funcţional care n-are idee despre ceea ce-l face să fie funcţional.
Vom face o anarhie sangvină.

Şi mai vreau să-mi explic titlul mie însemi, ca atunci cînd voi reciti asta tu, adică eu să înţelegi despre ce vorbesc. Dar cred că ştii deja. Ştii că vorbesc de psihopatul lovit de autobuz care a ajuns într-un spital de nebuni apoi. Şi ştii că n-ai crezut niciodată că gluma ta poate fi în mod straniu un adevăr. Şi ştii că n-ai crezut nici un moment, dovadă fiind sila şi evitarea aproape totală a baladelor siropoase şi a cărţilor sf romantice, că o să dai peste psihopatul ideal, peste prinţul din poveştile de groază pe care ţi le clădeai inconştient, ca o copilă naivă.
Gata, cred că ştii despre ce vorbesc.

Candida - text nefinalizat (şi probabil damnat la a fi incomplet pentru eternitate)

Candida era cea mai banală şi plată creatură feminină.

Tipicul cel mai sec, lipsit de inflexiuni pe care-l putea avea o femeie de vîrstă mijlocie, lipsită de prieteni, legături prea strînse cu familia, într-un permanent conflict cu fiica ei adolescentă şi dubioasă şi cu soţul taciturn, lipsit de tandreţe sau afecţiune.

Avînd mîinile mereu uscate din cauza săpunului de vase, iar ridurile săpate în carnea moale a obrajilor şi în muşchii vlăguiţi ai frunţii, îi dădeau mereu o aură de tristeţe.

                                                Candida nu era mai mult decît o femeie nefericită.

Spre deosebire de numele ei, avea un temperament asemănător combinaţiei între apa minerală şi mujdeiul de usturoi, nu de puţine ori blestemîndu-şi familia cu o sete ieşită din comun.

Candida era veşnic falită.

Îi plăcea să caute haine printre maldărele de boarfe din piaţa de vechituri, chipul radiindu-i asemenea unei  veste reflectorizante în bătaia luminii atunci cînd găsea cîte o cărpă mai de doamne-ajută. Asemenea unei coţofene  îi plăceau şi lucrurile strălucitoare, lucioase şi vechi.

Candida avea ochii strălucitori şi injectaţi şi galbeni.

Cînd rămînea în pană de bani, ceea ce se întîmpla destul de des, ochii căpătau o tentă de răutate şi nervozitate specifică sevrajului şi atunci dinţii păreau că se ascut iar limba devenea încărcată şi şficuitoare ca un bici.

Candida era mama mea.

                Mama era genul de om care se enerva repede şi din nimic. Ştii tu, femeia căreia pare să nu-i convină nimic, niciodată, nicăieri. Din nefericire trăsăturile ei nu veneau în favoarea relatărilor mele, ea avînd mereu chipul unei sfinte şi martire, o alură de tristeţe care nu puteai să spui exact de unde vine: din cearcăne, din riduri, din expresia totală a feţei, din paloarea pielii, din firele albe ce niciodată nu erau acoperite în întregime de vopsea, nu ştiu. Esenţial e că, avînd acel nu-ştiu-ce, ceea ce ziceam eu părea mereu neverosimil şi rău-voitor.

                Dar m-am resemnat între timp.

                Mama nu era bătrînă deşi mereu se plîngea la toată lumea că arată ca o mumie.

                Mama nu arăta a mumie. Arăta îmbălsămată şi bine conservată pentru cei  44 de ani pe care-i avea şi avea un corp chiar frumos pe care nu l-am moştenit.

                Mama mă detesta pentru o mulţime de motive, unele juste, altele mai puţin, dar mereu primisem încurajări de la alţii că-n sinea ei mă iubeşte.  Aveam şi încă mai am îndoieli în privinţa asta.

                Îl detesta şi pe tata, nu doar pe mine, pentru că nu era nimic din imaginea standard a unui Făt- Frumos. Dar se obişnuise cu el şi n-ar prea fi avut unde să plece dacă ar fi divorţat, în afara casei părinteşti pentru care, la rîndul ei, avea o doză de dispreţ păstrată special.

                Schimbase destul de multe locuri de muncă de cînd intrase pe piaţa muncii, dar caracteristica cea mai evidentă ce se regăsea în toate era că toate erau prost plătite. Începînd de la industria alimentară, în care muncise mai bine de un deceniu şi jumătate în diferite magazine, firma de curăţenie care plătea cu 5 lei ora, şomajul, firma de consiliere pentru accesarea banilor europeni pentru FMM şi ultima şi cea din urmă, infirmieră la creşă cu salar de bugetar pîrlit.

                A vîndut de toate: mîncare, vată, conserve, sucuri şi băuturi, prezervative, obiecte de machiaj, vopsea de păr, vise şi speranţe, vorbe-n vînt  şi nu în ultimul rînd pseudo-educaţie pentru plozi între 2 şi 4 ani.

Lacrimogen

Dat fiind faptul că sunt o insensibilă cu o reputaţie de păstrat nu mă voi avînta în declaraţii prea siropoase cu privire la ziua de azi şi la zilele de dinaintea ei.
În primul rînd, mulţumesc celor prezenţi atît psihic cît şi fizic şi îmi cer scuze dacă au fost provocate atacuri de panică din cauza înghesuielii. N-a fost cu intenţie, a fost cu marmeladă.
Ori cît de ciudat pare, nu pot spune sincer că m-a mişcat foarte tare ceremonialul propriu-zis, mici intruşi reuşind să spulbere urma de solemnitate care s-ar mai putea găsi în festivităţile somptuase. Printre altele, m-am simţit ca într-o salopetă de fustă, cu ciorapii rupţi în clipa 2 în care am coborît din taxi, cu o geantă unde aveam stocate un portofel, o poză în ramă, un clopoţel, nişte foi şi-un pix, mult prea multe ca să-mi fie comod, un zumzet continuu de fundal, inevitabil de altfel, plîngeri cu referire la caracterul bilingv al procesiunii şi aşa mai departe. Aş fi o scroafă, e adevărat, dacă aş continua pe tonul ăsta.
Vreau să zic, însă, că am fost extrem de emoţionată de cei care au venit pentru mine în burduşeala aia. Şi mă înclin în faţa voastră, mulţumind timid. M-am simţit onorată că aţi venit să mă îmbrăţişati şi să-mi uraţi baftă. M-am bucurat nu de flori, ci de faptul că v-aţi gîndit la mine. M-am pierdut în ochii fiecăruia cu un sentiment indescriptibil de fericire. Şi pentru asta, vă mulţumesc.
Poate va suna puţin brînzos, dar hey, odată-n doişpe ani de şcoală am dreptul, dar să ştiţi că voi sunteţi flori în sufletul meu. Voi m-aţi completat în fiinţa mea schizoidă şi dementă, acceptîndu-mă cu toate nebuniile mele.
Poate pare că exagerez şi că sunt o sentimentală.
Chiar sunt o sentimentală.
Şi voi sunteţi de vină.

P.S. Las' că vă vine rîndu'!

conexiune imposibil de realizat.

Şi mă refer la oamenii şi cei din jurul lor.
Pe cuvîntul meu, nu mai aveţi pic de compasiune pentru nenorocitul (eu) căruia îi dansează un trib african pe-o măsea dureroasă.
Oarecum de înţeles, pentru că dacă am fi într-o permanentă conexiune cu toată lumea am ajunge toţi deodată la menopauză şi ne-am constipa sincron.
Veci pururi nu mai caut pe google posibile afecţiuni în funcţie de anumite simptome pentru că inevitabil voi intra în paranoia şi voi ajunge la concluzia că leacul suprem este zeama de cuţit sau chimioterapia. Şi precum se cunoaşte efectul placebo, aşa reacţionează şi ipohondria, doar că în sens invers.
Ca să lămuresc treaba asta, pentru eul meu viitor, schizoid sau îmbărbătat de alzheimer, azi mi-a fost extrasă pentru prima dată o măsea permanentă, şi, ţinînd cont de structura mea proastă a dinţilor, e un miracol că mi-a luat 19 ani pînă să ajung în punctul ăsta.

Recomandare: nerecomandat paragraful următor celor slabi de inimă, sau mie viitoare cardiacă.

Pentru mine e extrem de interesant. Pseudo-paralizia feţei care te face să te simţi ca Rocky Bilboa, incapacitatea de a pronunţa 'r'-ul, sîngerarea abundentă, aşchiile de os zburătoare, amorţeala şi durerea post-amorţeală, puroiul, rădăcinile însîngerate, nevoia impetuoasă de a-ţi freca cheagul jos cu limba, de a-ţi clăti gura sau de a scuipa, incapacitatea de a mînca lactate cîteva zile, sutura, aspectul dubios şi inflamat al zonei, radiografia panoramică ruptă dintr-un film sf, cu viitoarele mele măsele de minte crescute complet aiurea în direcţii alandala, zumzetul moale din gingie (doar un pui de african uitat pe acolo).
Şi faptul că toate astea au fost rezultatul unui nerv scos, iar eu sunt una din norocoşii 19% cărora li se întîmplă ca din cauza sistemului imunitar să se apuce de făcut puroi. Fain. Asta înseamnă că degeaba mi se scot nervii şi mi se obturează canalele dacă oricum voi face puroi.

În concluzie, înă la 30 de ani o să am o serie de dinţi absolut perfecţi.
Nici n-o să mai ştiu dacă proteza va fi din porţelan sau plastic.

dependenţă

Pentru că sunt o pîrlită de fiinţă umană vreau să mă plîng. vreau să mă plîng că azi a fost cald şi ieri frig. Vreau să mă plîng că mi-e jumulită pielea de la pantofii noi. Vreau să mă plîng de ochiul meu vînăt de acum o lună. Vreau să mă plîng de facultate, de idioţi, de ignoraţi, de anorexice, de psihopaţi, doctori, farmacişti, antrenori, bulimice, părinţi, viaţă, moarte, teoria relativităţii, gusturile muzicale, trupe, mîncare, anturaj, berea proastă, chimicale, soia modificată genetic, pui şi răţuşte moarte, schizofrenie, trădare, dezamăgiri, inegalitate, ipocrizie, infidelitate, aroganţă, contabili, guvern, parlament, politicieni, profesori, directori, firme, transport, organizare, familie, piţipoance, nerecunoştinţă, singurătate, distanţă, amînări, ambuscade, schimbări.
Dar n-o voi face pentru că ştiu, ştiu, că cineva cine va citi va zice: înţeleg. Iar eu n-o să accept asta, mă voi revolta pentru că sunt dependentă de propria mea durere. Şi îmi iubesc atît de mult dependenţa încît ea devine ceva atît de concret, atît de greu, încît mă sufocă, şi devine ca un fel de asfixiere erotică care poate sfîrşi foarte, foarte prost.
Şi ca toată lumea vreau să schimb totul, vreau să ajung eu salvatoarea planetei, ca ultima proastă ce sunt, şi vreau să îndrept totul, realimentîndu-mi stocul de plîngeri constant.
Şi normal că nu pot. Nu pot, pentru că ar însemna să-mi împart durearea cu încă cineva iar egoismul e prea greu de dărîmat din conştiinţă. Şi simplul fapt că ai putea trece peste mica-mare barieră nu-ţi garantează că şi celălalt vrea să colaboreze.
Dependenta noastră e pasivă. Depindem de canapea ca de alcoolul săptămînal fără de care viaţa n-ar fi haioasă. Depindem de ea ca să ne putem pune cd-ul pe repeat ca să stăm ca nişte plăcinte şi să continuăm să ne plîngem de aceleaşi căcacturi ca strămoşii noştri de acum un cvintiloion de ani: ''porcul iar s-a îmbătat'', ''javra iar se plînge că nu-i dau bani'', ''nu-mi ia niciodată o atenţie'', ''nu face niciciodată un efort în pat'', ''nu e niciodată inventiv'', ''e prea agitată'', ''nu vrea să vorbim'', ''mereu mă agasează cînd sunt obosit'', ''iar fumează'', ''iar plînge''. ş.a.m.d.
Culmea e că am impresia că ne place. Sunteam absolut înnebuniţi după mizeriile astea.
Cei care nu se plîng, nu se zbat ca fraierii sunt cei care s-au prins că probabil cel mai important e să te schimbi tu în aşa fel încît să te mulezi pe retul plîngăcioşilor dar să-ţi păstrezi măcar constenţa intactă.

p.s. poţi să-ţi închipui că mi-a venit asta pentru că o fată drăguţă e într-o relaţie cu un idiot misogin, ignorant şi completamente mitoman?

Reevaluarea existenţială.

Urăsc învăţămîntul romînesc. Îl urăsc pentru că te ţine captiv, ca pe un pui de cocostrîrc habarnist ce eşti, timp de 12 ani unde se presupune că te învaţă bazele teoretice pe care în procent de vreo 90%, o să le dai dracului în secunda doi în care ai păşit afară din clasa unde ţi-ai dat examenul, şi apoi îţi trînteşte în braţe un miliard de broşuri, îţi zîmbeşte tîmp şi te pune în situaţia în care să-ţi decizi viitorul cînd tu n-ai nici un fel de experienţă şi majoritatea facultăţiluor ună abradacabrant şi n-ai idee cu se mănîncă meseria pentru care vei transpira ca un tîmpit următorii 3 sau 5 ani sau cîţi or fi.
Bravo, halal să-ţi fie.
Pe urmă devii o perioadă de cca 3-9 luni  un somnambul ciumpalac cu personalitate multiplă care se învîrte ca o găină fără cap în căutarea viitorului ideal.
''Fă ce-ţi place.''
Şi de unde maica mă-sii să ştiu ce-mi place? Oricum, majoritatea materiilor sunt sterpe, insipide, rupte din context cînd ne chinuim să le memorăm, să le rumegăm ca nişte dobitoace ca să ştim ce pisici face un inginer, un asistent universitar, un regizor, un pilot sau o stewardesă.
Şi cumva cumva, după mult chin şi trudă, te tîrăşti într-un nou univers halucinant în care majorităţii oamenilor nu le va păsa de tine, care s-ar putea foarte bine să nu-ţi placă şi sfîrşeşti învîrtindu-te în cercuri, urîndu-ţi fiecare clipă de existenţă pe un salar de mizerie.
Dar facultăţile vin cu un zîmbet bine exersat şi sincer după exerciţiile îndelungate în oglindă şi-ţi promite soarele şi luna, o slujbă de un catralion de dolari, burse pe tărîmuri neexplorate, locuri la cămine, un viitor luminor.
Ceea ce nu-ţi spune facultatea zîmbitoare e cîţi dintre studeţi fac propriu-zis ceea ce şi-au prestabilit în cap. Nu-ţi spune că după bursele alea fenomenale în străinătate, pe care trebuie să plăteşti transportul, cazarea şi mîncarea pe un semestru, un an sau doi, s-ar putea să eşuezi într-o slujbă mizeră de profesor de generală sau liceu. Nu-ţi spune că sunt profesori care-ţi trec o notă după cum au dormit c-o seară înainte, un fel de psihopaţi schizoizi cărora li se pot năzări nişte chestii în cap şi să-ţi fută cîte o restanţă următorii trei ani. Nu-ţi spun că te pregăteşti să te baţi pe un loc la un cămin unde studenţii nu-ţi şterg urmele pe unde trec, şi lasă dîre şi jeguri în băi şi toalete. Nu-ţi spun că pe ei nu-i interesează ce oameni ies de acolo atît timp cît îşi fac norma de studenţi.Nu-ţi spun că ai nevoie de spate ca să te poţi căţăra cumva la suprafaţă şi să subzişti.
Vorba Carlei: E frumos.
Dar nu prea.

Poaie de petale

Un alb mătăsos se strecoară în peisajul urban, plin de oameni ocupaţi să pună încă un picior înaintea celuilalt, înainte să conştientizeze că alergiile sunt pe punctul de a exploda.
Fiecare îşi plimbă micro-universul în servietă, geantă sau poşetă, şi cine e atent poate prinde frînturi de murmurări, de firicele de viaţă aurii care ies din ţesăturile hainelor prost croite, industrial, dar care s-au impregrnat în timp cu egoul indigo, ca o umbră, a proprietarului.
Parcă pîlcurile de verdeaţă, care se încăpăţînează să se iţească dintre crăpăturile asfaltului, poţi găsi mai multe fire argintii de care se prind şi se înnoadă cu firicele aurii de gînduri vii, pierdute pe drum.
Un miros blînd, cald, dulceag acaparează şi se luptă cu mirosul de gaz ars al eşapamentelor cînd trec maşinile.
Strecurîndu-se discret, printre ceilalţi trecători, poţi vedea haite de adolecenţi şi oameni tineri, adînciţi în mesajele lor, muţi şi contemplativi în faţa tehnologiei care-i mutileză de puţinele aptitudini sociale şi lingvistice. Uneori izbucnesc în rîsete care se rostogolesc în mici taifunuri, izbindu-se de ceilalţi trecători. Icnind, exclamînd cu un limbaj licenţios şi proliferînd blesteme cu privire la sistemul educaţional şi la componenţa lui, se pierd în propriile lor vieţi, dramatizînd în cuvinte puţine, dar aspre şi incoerente. Firele lor nu sunt încă aurii, ci sunt de un bronz palid sau de cupru coclit şi se sfîşîie la fiecare gest brusc.
În curtea unei case a cărui ferestre dau spre strada inundată de petale se poate vedea un cocoş pitic, american, cum se umflă-n pene şi scoate, cu o voce de antitenor, un ţipăt către o găinuşă la fel de pirpirie ca şi el.
Pe stradă e un spectacol de teatru fără didascalii, fără regizor şi fără un desfăşurător. Actorii trec liniştiţi, au replici puţine, comune, banale, rareori pline de miez sau noutate. Chipurile lor sunt diverse: grase, palide, tuciurii, pistruiate, mohorîte, lungi, nervoase, fleşcăite, bronzate, fericite, pseudo-depresive, ridate, acviline, roşii, întinse, tinere. Nici un actor nu-şi ştie rolul, nu şi l-a învăţat de acasă, au lipsit de la repetiţii, n-au făcut citirea textului, nu ştiu cum sau pe unde să iasă din scenă, nu ştiu cui să-i dea replica următoare şi cum.
Actorii străzii improvizează, imitînd viaţa, în timp ce firele lor aurii, de culoarea bronzului sau a cuprului se pierd în depărtare ca să înlocuiască alţi actori, pe o altă scenă a străzii.
Cert e că, afară plouă cu petale.

plasare deproduse + alte observa'ii pertinente

Eu nu exist decît prin tine. Tu eşti cel ce-mi permite să exist. Prin ochii tăi eu respir, gîndesc, zbor şi mă prăbuşesc.

Dar nu mă lovesc prea tare pentru că sunt exact ca şi Cocolino : moale şi pufoasă…

Eu nu cred decît în puţine lucruri comparativ cu alţii, dar prefer să le păstrez intacte o viaţă decît să le pierd pe drum pentru că mă împiedic de raţiune şi bun-simţ.

Detest frumosul uman perceput prin exterior, pentru că-l conştientizez ca fiind perisabil: sînii se vor lăsa, piela va începe să atîrne, pleoapele să devină moi, vocea guturala, picioarele varicoase, organele genitale fleşcăite şi ofilite şi ideile învechite şi uzate.

Ne petrecem toată viaţa vorbind despre vreme şi despre fiecare anotimp pe care-l care-l aşteptăm nefiresc de nerăbdători, ca apoi să regretăm că nu-I altul. Ne petrecem ore în şir, în fiecare an, sezom, lună, săptămînă, dezbătînd ghicelile în cafea ale meteorologilor mai mult sau mai puţin competenţi.

Ai văzut cum vorbeşti despre vreme cînd n-ai despre ce vorbi cu cineva?

Şi dacă da, atunci de ce nu-ţi cauţi altă companie?

Ţi-e lene ? De ce ?

Cu ce argument pertinent poţi să vii să-ţi argumentezi existenţa ta mizerabilă, de un gri-albăstrui opac, care-ţi ronţăie urechile ca pe pufuleţii Gusto ?

Hai să facem stopu’ pînă-n Braşov. Sau Vamă. Sau pînă-n Sofia.

Dar ne e prea lene, şi vremea asta e aşa urîtă… cînd mai vine vara aia ?