cam ce te-ai aştepta din partea mea.

Pentru mine sărbătorile îneseamnă arest la domiciliu cu nişte oameni de care sunt destul de străină şi care-mi reproşează că mănînc prea mult.
Îmi displac profund chestiile astea cu iz de păgînism.
Cristos nu s-a născut pe 25. Pe 25 se termina anul în calendarul pre-creştin.
Cristos nu era sub brad. Bradul era folosit de vechii daci în ritualuri şi celţii sau alţii de seama lor îl împodobeau cu alte scopuri decît astea pe care le susţinem noi azi.


Oricum nu contează. La noapte cade anul vechi.



Eu nu vă urez nimic clasic. Nu de alta dar chestiile astea mi se par uşor ipocrite, deşi mînate de intenţii bune aşa că nu vă urez tot ce vă doriţi (experienţa arată că uneori asta poate avea consecinţe horror) vă urez eventual o serie fericită de coincidenţe în anul care vine, coincidenţe irelevante dar care vă înseninează o zi proastă cu un zîmbet.

Titlurile mele sunt înşelătoare (neterminat)

În principiu pentru că le scriu înainte de postare, postare care poate evoulua în orice direcţie o apucă.
Dar n-am de gînd să mă explic.
Recitind o anumită postare de..hmm. acum vreo 2 ani mi-am dat seama de groaza mea congenitală de a mă pune rău cu oamenii. Nu mă interesează defapt în mod deosebit părerile nimănui care nu e mai aproape de mine decît acei foarte puţini care-mi cunost numele întreg şi data naşterii.
Şi nici măcar toţi din ăia.
Am realizat că, în fond, nu doresc decît să dau bună ziua. Deşi nu par deosebit de dulce (şi nu sunt), îmi face plăcere să fac oamenii să se simtă bine în compania mea şi-n pielea lor de lîngă compania mea.

Rău

Mă simt de parcă durerea mă mănîncă de vie. Mă mănîncă pe interior. Îmi soarbe încet intestinele fierea şi stomacul şi-mi macină plămînii.
Mi-e rău.
Mi-e rău de durerea celorlalţi. Mi-e rău de ipocrizie.
Mi-e rău.
Mi-e rău pentru că mă simt singură şi orice ar vrea să intre în sufletul meu ar fi oprit de o baricadă de plexiglas întunecat.
Îmi ascund dezordinea din mine cu dezordinea gîndurilor mele, în haosul pe care-l împrăştii cînd vorbesc, în agresivitatea mea, în dezamăgirea mea.
Moartea nu e mai mult decît o afacere.
Unii cîştigă, alţii pierd. Unii îşi pierd chiar şi sufletul.
Alţii doar se deshidratează bocind şi cîntîndu-se.
Şi nu poţi să-i condamni, pentru că unii au probleme mai mari decît un mort pe care nu l-au văzut cu anii.
Şi mă doare.
Ştiu că n-am crevase în loc de globi oculari şi păinjeniş roşu ce-mi învăluie scerotica acum, dar mă simt ca dracu.
Ca dracu.
Ştiu, unii au pierdut cu mult mai mult. Curînd simt că şi eu voi pierde suficient.
Familia mea, să te gîndeşti, e un subiect de stand-up comedy.
Ramurile familiei mele sunt încurcate, vaste şi anapoda.
Nu simt că mă interesează nimic.
Înnebunsc pe oricine vrea să mă asculte cu mizeriile mele care în fond nu sunt atît de cumplite pe cît îmi închipui eu că sunt.
Am plîns la înmormîntare.
Am plîns pentru că mă durea să-i văd pe ai mei plîngînd.
Am plîns silenţios.

A murit troll-ul de bunicu-mi-o.

De la cine mai iau eu lecţii acum?

Simt cum mă dez-mem-brez

Micile şuruburi ce mă ţin laolaltă au cedat.
Mi-au căzut sînii, s-au rostogolit pe podea apoi mi-a căzut capul, genunchilor le-au sărit arcurile şi m-am împrăştiat toată.
Sunt un manechin de carne şi sînge.
Inima blocată în cutia toracică nu pompează sînge. Înăuntrul ei e un mustang claustrofob şi depresiv.
Mi s-au blocat şi ochii. Pupila fixă nu-şi modifică mărimea, culoarea sau poziţia. S-a scurs tot entuziasmul din ei.
Doar mirosul de beţigaşe aromate fumegînde îmi ronţăie capetele membrelor.
În cădere, mi s-a crăpat capul. Din el au început să curgă gîndurile murdare din care n-am reuşit niciodată să scot petele cu clor, maşinării cu aburi sau soluţii de curăţat gemuri şi aragaze.
Gîndurile sunt vîscoase şi au urme de scrum prin ele. Creierul moale curge şi el.organizat, rostogolindu-se prin fanta craniului.
S-au pătat cu sînge închegat şi creierii şi gîndurile.
Mi-am pierdut falangele. Au zburat ca nişte boabe mari de fasole bej în toate direcţiile.
Fără ele nu mă mai pot asambla niciodată.
Voi rămîne mereu un manechin fără falange.
Dinţii mi s-au împraştiat şi ei. La impact s-a dus smalţul de pe ei dar nu-mi pare rău. Erau oricum mai mult plombe şi ciment decît dinţi adevăraţi.
Burta mea priveşte cerul prin ochiul din buric. Ea crede că, undeva, departe, o altă burtă priveşte aceleaşi stele ca şi ea. Visătoarea.
Nu vede bine oricum din cauza fumului de vanilie.
Burţii mele nu i-a plăcut niciodată ciorba de burtă. A considerat-o rasistă întotdeauna atunci cînd se certau pe temele filosofice din Etica nicomahică a lui Aristotel.
Ochii mei sunt în continuare ficşi.
Aşteaptă să vină cineva să-i ungă cu esenţă de entuziasm şi să-i şteargă de fum şi praf.
Gîndurile sunt împrăştiate peste tot şi s-au pătat şi cu creier moale. Acum se tîrăsc şi mă înfăşoară la extremităţile membrelor şi mă trag şi-mping, unind bucată cu bucată fiecare bucată, pînă şi dinţii şi falangele, pînă mă sudează la loc. Gînduile umede şi reci mă ţin laolaltă.
Mă ridic în picioare şi simt cum mă dez-mem-brez.

We are golden!

Buuuun!
Nu, nu sunt sarcastică. Doar sunt.
Mi-am luat carnetu' de conducere după lupte seculare ce-au durat 5 luni.
Ha! Touche scepticilor! (trebuia să fie un accent ascuţit pe ultimul e, ştiu.)
Înainte să ies ieri din casă am ascultat God save the queen - sex pistols şi m-am simţit mai liniştită. Nu ştiu de ce.
Satisfacţia pe care o ai cînd îţi iese ceva e echivalentă cu cea a unei bancnote de 50 de lei ce-ai găsit-o pe jos.
Pe această cale îl înjur pe cel care mi-a furat cei 6 lei din haină azi în bus. Pe tine, mă-ta şi mama mă-tii.
Şi tac-tu. Nu-l uita pe tac-tu boule.
Mă gîndesc că   n-are rost să te stresezi. Orice ar fi.
Take a deep breath, relax and carry on.
Moartea nu e cel mai grav lucru ce se poate întîmpla.
Aşa că poţi să sari liniştit de pe pod.

Zîmbesc.

Cu siguranţă vor sări şi alţii după tine.

Nu-ţi voi sări în cap doar pentru că n-am ce face. Trebuie să am un motiv, de natură interiară sau exterioară.
Mă enervez repede şi-mi trece la fel pentru că nu am timp să port rîcă şi nici neuroni suficienţi care să-mi moară.
sunt asexuată şi impersonală, ca un tricou mărimea M, negru.
Sunt impersonală la modul în care rămîn pe cît se poate obiectivă faţă de orice, dar scot sunete de admiraţie care nu-s tocm,ai ale mele.
Sunt diplomată.
Dacă nu mă chinuie sarcasmul.

:)

Nu voi fi depresivă azi. Mi-am luat sala, am luat premiul I la un concurs Vasile Voiculescu, am luat 10-n teză la engleză şi refuz să fiu profundă.
Totul mi se pare comic.
Pentru că totul este comic.
În fond comedia e doar tragedie dusă la extrem, aşa că e amuzant.
Şi mai sunt şi sadică.
Hei, mîine e decembrie, vine frigul şi traseul, cred.
Chiar dacă e puţin ipocrit, La mulţi ani Romînia! cu anticipare.
Pentru că deşi e o ţară la fel de bizară şi absurdă ca fiecare dintre noi, o iubesc.
Încă o lună să verific lista cu ''To does'' de la începutul anului şi să văd ce mi-a ieşit şi ce urmează să-mi iasă.
Dar pînă atunci...
Zîmbeşte. Ridurile-ţi strică faţa altminderi.

probleme

Ştiu, lumea asta e teribil de egoistă, şi fiecare din noi are dubioşeniile proprii cu care se confruntă, iar eu n-am nicio pretenţie de la nimeni să mă compatimească, să-i fie milă sau alte sentimente.
Nici de la ai mei.
Se pare că, la rudele de gradul întîi e ok să zbieri că sunt cretine, proaste, incompetente, eşecuri, ratate, idioate, baleniere, morbide, bolnave, psihopate şi alte apelative asemănătoare ca sens şi intensitate. Da, asta e clasic, ştiu. Mai ales în relaţia părinte- plod. Cunosc din experienţe proprii.
Dar uneori reuşesc să aducă o notă de originalitate cînd deja mută focarul pe ei înşişi şi îşi regretă deciziile de a avea un copil, de a nu-l fi abandonat în stadiu incipient, de a-l fi ucis, să-l fi donat în scopuri medicale pentru cercetări cu celule stem ş.a.m.d. Recunosc, ultima e scorneala mea, dar îmi pare o utilizare mai fericită decît ce trăiesc eu.
Uite, sunt conştientă că, din punct de vedere creştinesc nu-i frumos să-ţi deteşti producătorii, dar mă gîndesc obsesiv la cum poţi comite o crimă prin bătaie cu un ghiveci.
Nu, nu halucinez, dar e extrem de trist să n-ai nici o dată susţinere.
Nici nu exagerez cu descrierea anterioară.
Ţi-ai putea închipui cum e să te zbaţi ca ultima fiinţă de pe lume, numai ca să iasă bine doar pentru a fi făcut prost? retardat mintal?
Nu sunt genială, sunt mediocră şi apreciez persoanele cu dizabilităţi, pentru că sunt nişte luptătoare care probabil au acelaşi tip de tendinţe suicidale ca şi mine, de asta nu ma simt prea jignită de apelativ.
Dar indiferent cîţi ar fi în jurul tău, la asta eşti singur.
Eşti atît de singur că nici nu poţi plînge.
Şi te simţi mizerabil în fiecare zi.
Nu de alta, dar nu e o chestiune izolată ce sentîmplă doar odată. Altfel care-ar fi farmecul?
Dacă nici ăia care cică tre' să te iubească necondiţionat n-o fac, ce pretenţii să mai ai de la alţii?
Măcar îl am pe Crapă care-ncearcă să evadeze.

Bleah

E moină afară. Şi fireşte că, iubindu-l pe Bacovia, iubesc şi vremea asta mohorîtă.
Afară e ca în mine.
Am avut o săptămînă, încă neîncheiată relativ ok.
Am revăzut-o pe scumpa mea Gina, care mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă de-a ei. Şi mi-a făcut cadou cîteva inele aşa cum îmi plac mie, o brăţară şi o pereche de cercei. De joi port permanent pe mijlociul mîinii drepte inelul ce i-a aparţinut personal. J'aime beaucoup!
Iei am fost la o convenţie a tinerilor din toată zona Ardealului, ca şi voluntar. A fost amuzant. Gîndiţi-vă că în total au fost peste 1000 de oameni. Eu eram elf pentru Reghin 2.
Momentan, preocupările mele sunt fitness-ul, ceaiul verde, apa, gînditul şi evitarea contactului excesiv cu oamenii.
Şi să mă stresez pentru viitor.
 Dar toate astea n-au relevanţă.

pauză

Citind postări vechi de pe blog îmi dau seama că nu-mi dau seama cine sunt eu.

Gata, vorbesc serios, o vreme renunţ la postările filosofice pentru că pe mine mă ia cu dureri de cap cînd le recitesc. dacă o să fiu vreodată filosof, atunci vreau să fiu pe bani mulţi.

Azi ni s-a scurtat ziua cu 4 ore, c-am ţîşnit-o acasă brusc şi fără menanjmente, pentru că, aparent, teza de ieri de la romînă şi cea de mîine la istorie bagă boalele-n toţi în ziua intermediară.
Am primit de la Kriszty cel mai adorabil cadou: o cutiuţă de chibrite, de ptru ori mai mică decît una obişnuită, din Viena. Şi pe ea scrie No kangaroos in Austria şi e un semn de circulaţie galben cu un cangur pe el.
Aş vrea să scriu ceva negativ despre Lurch, dar uitîndu-mă la mini cutiuţă mă simt veselă.
La oratorie am scris azi un eseu despre fericire. L-aş copia aici, dar nu cred că interesează pe nimeni. Dar dacă da, prin absurd, scrieţi o cerere în secţiunea de comentarii şi-l transcriu.
Mă dor toate. Dar nu e chiar durere, ci oboseală musculară de la antrenamentul Insanity de ieri.
Ah, şi cred că azi-dimineată mi-am înghiţit o plombă.

Asta a fost dragii mei, băieţi şi fete, o postare fără nimic metafizic în ea.

Eu cine sunt?

V-am păcălit cu titlul.
Pentru că deşi e o chestie exagerat de răsuflată, mă gîndesc la ceaţă.
Îmi place şi cum sună: cea-ţă.
E atît de densă, încît atunci cînd am ieşit din casă azi-dimineaţă, mă aşteptam să mă îmbăiez într-o mare diafană de lapte.
Cred că ceaţa e atît de fascinantă fiindcă ascunde şi potenţează misterul.
Nu mă pot abţine să nu folosesc sintagma. am auzit-o de prea multe ori.

Dacă adevărul doare, atunci eu nu simt nimic.

Cred că oamenii, ca şi indivizi, nu au mai nimic personal. Mai nimic nu le aparţine. Oamenii nu sunt decît produsul celorlalţi. Societatea favorizează o perpetuă modificare a sinelui în funcţie de ceilalţi. Şi influenţează. Mereu.
Avînd sentimentul că izolîndu-te, baricandîndu-te într-o lume fadă, scapi de ''sistem'' te înşeli. Nimeni nu poate înfrînge sistemul. El e conceput astfel încît, fie să de atrofiezi ca să poţi fi o parte a lui, fie să înnebuneşti în afara sa.
Mirajul tinereţii şi adolescenţei este fraza şi convingerea: eu voi fi diferit.
Îl consider prost formulat.
Eşti diferit pentru că eşti modelat astfel. Experienţele ce te definesc ca persoană sunt unice şi irepetabile datorită complexităţii generale a modului în care funcţionează (haotic, ce-i drept) universul.
Dar aşa eşti doar ca şi individ.
Acel ceva de care eşti înconjura te va obliga să faci acţiuni similare cu cele ale ''lumii'', mai devreme sau mai tîrziu: să-ţi iei o slujbă, să ai datori la bancă, să fii sclavul banilor, şi aşa mai departe. Nu spune că nu, pentru că asta ar însemna să tragi prenadex şi să locuieşti sub un pod. Sau, într-un caz excepţional cîştigi la loto sau s-o moşteneşti pe regina Danemarcei.

Ştiu că nu sunt originală, dar simţeam nevoia să stîrpesc nevoia de a purta conversaţii pe o tematică de gen.

Se pare că am minţit în prima frază. Chiar mă întreb cine sunt eu.

Sau, ca să lărgesc sfera, cine suntem noi?

după epicur citire.

Uneori, cînd realizezi că genul tău de suferinţă nu e unică te simţi în primă fază fericit. Nu eşti singur. Dar apoi începi să fii copleşit de ideea asta, de lipsă a originalităţii.
Cînd urîm pe cineva care, întîmplător are aceleaşi preferinţe muzicale ca şi noi, tindem să-l urîm şi mai mult. Muzica aia nu i se cuvine. Dar fireşte că egoismul nostru egocentric nu ne va oferi niciodată satisfacţie.

Dacă se întreabă careva de unde cugetările astea adînci, am un singur răspuns: de la majoratul lui văr'mio/unchiu-mio. Sau ce dracu de rudă îmi e. Niciodată n-am putut s-o lămuresc.
Ţinînd cont că în loc de muzică era salam, parizer şi alte produse care în mod normal se ţin în frigider, amanet sau puşcărie, a trebuit să-mi caut şi eu o distracţie.
Se pare că mă obsedează ideea dualităţii. În absolut orice. De asta mi-e greu să zic : e bine, e rău, pentru că nu sunt conştientă de valorile repercursiunilor ulterioare.
Şi e amuzant. Nu cred nici măcar în valorile absolute de adevăr.
Şi atunci ce rost mai are să mă gîndesc la dimensiunile verosimilităţii, din moment ce nu cred şi nu pot să determin valorile lor finite?
 Din nou, am un răspuns pertinent: societatea.
Societatea ne obligă să ne ghidăm după nişte etaloane jalnice, lipsite de consistenţă, pentru a satisface anumite 'nevoi' care, aprofundate, nu par a fi 'nici necesare, nici naturale' (după ideea lui Epicur).
 Şi, fireşte, trebuie să ni le supunem lor.
Că d-asta-i societate şi nu inividualism.

Compeţiţia.

Uneori îmi pare rău că oamenii nu pot citit totul despre mine. Dar apoi realizez că ideea asta e egocentristă, egoistă şi nedelicată.
Exact ca natura umană.
Presupun că, în cazul în care nu suferim de un sentiment de inferioritate clinic, cu toţii ne dorim să strălucim în lumini artificiale, şi să fim admiraţi şi drăgăliţi şi faimoşi. De ce?
De ce ne considerăn apogeul unicităţii?
Uneori, uitîndu-mă aleatoriu pe fotografii vechi văd că cineva a pierdut din greutate. Şi atunci mi se pare că, odată cu greutatea şi-a pierdut şi o parte din personalitate. Cred chiar că e mai mult decît o părere.
Desigur, nu-mi plac ambiţioşii pentru că la rîndul meu trebuie să muncesc mai mult ca să rămîn pentru ştachetă. Nu sunt extrem de competitivă cu mine însemi, dar asta nu mă opreşte să am un dinte împotriva celor mai buni decît mine. Un dinţişor mic, refulat şi bine ascuns pe care-l înfăşor cu cîrpe ca să nu se rănească nimeni.
Poate toţi avem asta în noi. Acea, hai să-i spunem, invidie împotriva celor mai performanţi decît noi. Împotriva zeilor din domeniile lor.
Nu ştiu dacă asta e bine sau rău (cum spunea şi Socrate, eu ştiu că nu ştiu nimic.) dar cred că are două părţi această unică foaie: una ar fi motivaţia pentru autodepăşire, care în esenţă ar putea fi bună, sau tendinţa de omucidere, care în esenţă n-ar mai fi aşa bun.
Fireşte, eu zic doar părţile extreme.
Dacă aş vorbi de zona gri, n-ar fi interesant şi n-aş putea străluci la lumina becului de cin'şpe waţi.
Şi atunci n-aş mai fi eu interesantă.

Changes

Nu ştiu cine, cum, de ce şi cu ce scop ne-a azvîrlit în ceea ce numim noi existenţă.
Unii zic că suntem defapt energie în carcase prost făcute. Unele.
Alţii că totul e deşertăciune.
Alţii implică religia ce uneori pare a fi îndoielnică.
Şi poate ar mai fi multe alte motive scornite. Sau cine ştie?
Pînă cînd găsesc un motiv mai sattisfăcător pentru mica mea criză existenţială (care apropo, nu trebuie s-o aveţi şi voi oar fiindcă pe mine mă chinuie) îmi remodelez viaţa cum cred că ar fi bine. Deşi şi asta e extrem de discutabil.
O să încetez să mai dau vina pe altceva în afară de mine.
Eu sunt centrul propriului meu micro-univers şi primarul propriului meu creier dezorganizat şi-a corpului meu extra-pufos. Şi vreau să fac schimbări.
Habar nu am de unde boost-ul ăsta de energie, dar cum o fi.
Poate e din cauza pelegrinăriilor mele din week-endul ce-a trecut.
Într-un fel mi-am dar seama că sunt terifiată (din nou) de viitor. De viitorul apropiat.
Mă sperie posibilitatea de a înfrunta un oraş nou, plin de necunoscuţi. Şi mai ales un oraş atît de mare cum e Clujul sau Bucureştiul. Sunt o creatură de provincie, dintr-un oraş unde nu-i greu să cunoşti multă lume şi în care poţi ajunge dintr-un capăt în altul în maxim 45 de minute.
Şi pentru asta îmi dezmembrez teama cu curiozitatea ce-ar trebui să fie naturală.
Ce am de pierdut?

Azi m-am reapucat de blestematul de fitness. Fac trei luni, şi dacă nu se întîmplă nimic, mai fac o schimbare.
Pe ei şi pe mama lor, da' ce? Io-s mai proastă?

Cine mi-a-mpuşcat maimuţa?

m-am blocat.
efectiv nu ştiu ce să spun.
poate ar trebui să zic că am tren la 7.25, pentru Cluj, de unde o să-mi iau diploma.
la 15.05 am trenul înapoi.
deşi circumstanţele în care s-a ajuns la intervalul acesta orar sunt deosebit de stupide, nu le voi enumera, pentru că deja par un monstru de tristeţe. şi nu sunt.
în totalitate.
uneori mă plictisesc să las de la mine.
uneori vreau să plîng pînă cînd tălpile mi-ar fi ude de lacrimi, dar n-o fac. îmi place să cred că sunt mai presus de asta.
sunt şi lucruri frumoase de jur împrejur. numai că eu nu le cred, pentru că, atunci cînd se dovedesc a fi iluzii, ele dor.
dor cumplit de tare.

indiferent cîtă toleranţă eşti capabil să cuprinzi, va continua să doară şi regretul se va împămînteni în argila cleioasă a sufletului tău.
nu regret nimic pentru că eu aleg să uit. de cele mai multe ori.
dar asta nu face decît să învioreze toate simţurile cînd apare durerea.
şi e ca dracu'.

mari vise, mai succese sau imense eşecuri. şi mi-e groază de ce din urmă posibilitate.
dacă nu sunt decît o pîrlită de mediocră de provincie, într-un spa de pensionari?
dacă aş scăpa de aici, poate că n-aş scăpa şi de exuvia mea veche, de ratată.

eu nu vreau să mă refugiez în sufletele celor care nu mă vor.
aşa că risc să dau greş.
risc să-mi f*t viitorul ca să-mi scap pielea.

sunt o egoistă.

la fel ca toată lumea.

Finetti

Pentru că Nutella e de o scumpete prea mare pentru gusturile mele.

Iremediabil uit. Şi sunt atît de încîntată că uit pînă în clipa în care realizez că mi-ar fi groază dacă mi-aş aminti. Pentru că niciodată nu ne amintim ce-a zis cineva, cum a zis, sau ce-a făcut, ci ţinem minte cum ne-a făcut să ne simţim. Cred. Cu memoria mea, nu-mi amintesc nici măcar de persoană.
Trăiesc într-un soi de negare a realităţii, sau cel puţin a unei realităţi halucinante ce încetează să fie reală în adevăratul ei miez. Deşi refuz cu învelşunare ipocrizia, îi recunosc meritele, îi recunosc statutul de porcdecîine care aduce prea multe avantaje. Sau cel puţin idiot de multe.

Gîndeşte-te că, ar fi o zi în care toţi am purta un tricou larg, verde şi o pereche de blugi vechi. Că nicio fată nu s-ar machia, niciun băiat nu şi-ar lua ochelarii de soare gucci, john lennon sau alte feluri, că n-ar avea nimeni părul aranjat şi că n-am vorbi nimic.
Am rămîne fără criterii de demarcare. Am rămîne confuzi, pentru că tindem să uităm să zgîriem cu unghiile tenncuiala autoadezivă ce ni se afişează în faţa ochilor. Complexitatea umana rămîne gri, ascunsă după haine, farduri, geluri şi alte ziduri de superficialitate.
Încercăm să aderăm la grupuri, excluzînd totalitatea socialului. Vrem să ne rupem de cordul ombilical al lumii înconjurătoare, dar nu reuşim niciodată.
Cred.

Depresie

Aparent, nu contează cît de mult se presupune că eu cresc, stările de incertitudine, angoasă, depresie şi abandon nu încetează să mă bîntuie. Şi cred că am mai avut titlul ăsta o dată. Dar n-aş băga mîna-n foc.
Nu cred că există o maturizare suficientă cît să treci peste felul tău distinctiv şi unic de a fi. Cu toată ipocrizia şi rictusurile întipărite în muşchii faciali care ajung o mască extrem de ţeapănă, reuşim să ne manifestăm liberi în cadrul unui cerc intim, unde ne comportăm ca nişte sălbatici. Sunt elemente ale unei presupuse existenţe umane normale, ce-o mai fi şi normalul ăsta, pentru că aşa face toată gloata.
Cine nu iubeşte gloata?
Şi cu toate că nu vrem să admitem, gloata e în adîncul fiinţei noastre. Ori de cîte ori sărim, fără vreun motiv concret la gîtul unui nou venit,  doar pentru că am crescut cu ideea pe care mămica şi tăticul ne-au dat-o linguriţă cu linguriţă toată viaţa cu ''normalitate'' şi ''bine şi rău''.
Mămica spune de mine că-s o retardată.
Ajungem să ne urîm părinţii nu doar din cauza unui abuz de limbaj cretin, concepţii oarecum învechite şi tensiune dată de adrenalina incipitului existenţial ca şi oameni în curs de maturizare.
Îi urîm pentru că au încetat să fie perfecţi.
Îi urîm pentru că ei ajung să reprezinte ceea ce nu vrei să devii, dar totuşi vei deveni, pentru că impactul major a avut loc deja. Şi deşi experienţa de viaţă malformează personalitatea, esenţa e aceeaşi.
Îi urîm pentru că au uitat ce înseamnă să fii instabil emoţional.
Îi urîm pentru că nu au trăit ce trăim noi acum ca să înţeleagă.

Acum ar fi frumos să inserez o parte cu ''iubim'', dar n-o voi face.
Punct şi de la capăt.

viitor

Uneori  mă gîndesc la viitor. Orice ce ar însemna el. Şi îmi dau seama că, dacă închid ochii şi încerc să-mi vizualizez visele nu văd decît un haos groaznic în care sunt de toate şi nimic. Nu-mi doresc în mod deosebit o afacere, pentru că nu sunt o bună strategă pe plan economic şi antreprenorial. Dar asta nu mă împiedică să visez că voi avea o cafenea la fel ca mine. Dubioasă.
Sau nu mi-ar plăcea să fiu în învăţămînt pentru că mi-e groază de salarul mizer cu care trebuie să supravieţuiesc zi de zi. Dar îmi place să cred c-aş putea fi o profesoară ok.
Nu sper vreodată să trăiesc din scris, pentru că sunt o scriitoare proastă şi incosecventă, dar mi-ar plăcea uneori să public articole în ziare şi poate, cîndva să public şi un volum de proză.
Şi toată zbaterea asta din cauza unui eseu la engleză : All men who achieved great things have been great dreamers.
Mi-e groază de extrem de probabila mea existenţă banală, plată, seacă, infertilă, din cauza căreia o să devin la o vîrstă relativ fragedă fertilizator pentru copii mei nenăscuţi sau soţii de care aş putea divorţa într-o veselie.
Exclud total cadrul divin aici, în ideea că percepţia mea asupra ăluia de sus e irelvantă.

Şi dacă nu-mi găsesc visele?

Noroc că suntem în permanenţă bombardaţi cu meschinăriile vieţii şi atunci nu avem timp să ne gîndim la asta.

halloween

Se presupune că azi e ziua tuturor sfinţilor, dar cum nu m-a iritat nimeni azi ca să fiu anti şi-npotrivă, nu consider pseudo sărbătoarea asta prea enervantă. Şi în plus îmi plac dovlecii sculptaţi.
Ce aş putea să zic? Am fost la primul bal al bobocilor din existenta mea şi probabil e unul din puţinele la care voi fi participat. Pedagogia Armatei, unde mi-am vîrît şi eu nasul din cauze pur obiective, am fost rugată. Şi în plus am avut oportunitatea de a pune în scenă o piesă de vreo 10 minute cu şi despre traficul de persoane. Şi a ieşit, în vreun fel sau altul, dar eu zic că, în ciuda unor mici impedimente, a fost bine. Dar pentru o viziune generalizată trebuie făcute studii de piaţă pe un eşantion ce-i cuprinde pe toţi cei ce-au văzut balul.
Dar asta nu are importanţă. Esenţial e că probabil Mama Mona s-a redus la Mama, pentru că ăsta a fost personajul meu isteric care a stîrnit, contrar voinţei mele, rîsete. Dar publicul are o mentalitate proprie, şi probabil toţi au făcut o paralelă cu mamele lor. Groaznică imagine. Dar în fond comicul e doar un tragic extremist.
Hm. In other news, refuz să-mi fac album. Nu din lipsă de consideraţie ci din lipsă de logică. ÎÎn fond e complet inutil. Pentru mine.
Dacă-i musai, am reţeaua de socializare, iar oameni politicoşi găseşti peste tot ca să-ţi toarne două vorbe despre cît de minunat (nu) eşti.
Zic eu. În fond, dacă am fost întratît de lipsită de suflet încît să nu am remuşcări faţă de ceilalţi 23 de oameni pe care i-am ''trădat'' şi pe care îi cunoşteam de 3 ani, atunci de ce-aş avea aici?
Am încetat să am remuşcări pentru că asta ar însemna că am o viziune clară şi distinctă despre bine şi rău. Şi n-am.
Oricum, poate-i şantajez pe cîţiva din actualii mei colegi să-mi lase o poză amintire.
Dar cine ştie.
Şah la rege.

still loving you

I feel nothing but nothing.
And even if the title is confusing, I don't want to change it. It's Scorpions. If I make any mistakes, please forgive me. I'm too empty to try to spell right.
I blame it on the blood.
I would blame it on the tears, but I can't actually cry, so that goes out of discussion.
I don't know either why I write in English instead of  French or ol' Romanian. I just don't know. And I don't want to know. I could act like I care, or it's unimportant, but you never know.

I don't want to make sense, I don't want to dace under the moonlight. I want nothing.

I'm too lost inside my head.

Hello

Ar fi fost probabil frumos să mai scriu cîte ceva, dar soarta crudă nu mi-a permis. În traducere mai mult decît liberă o bucată din windowsul piratat a făcut bum, şi uite aşa am stat eu o lună fix fără calculator propriu şi personal.
În fine, ar trebui să recuperaţi datele pierdute sau neelucidate din cele cîteva multe zile.
În primul şi în primul rînd staţi acum de vorbă cu o fostă papiistă care a dezertat în mod (dez)onorabil ca să o ia la goană pe calvariei pînă în susu' dealului, la filologie. Dacă se pune în vreun fel problema : de ce? o să răspund sec şi matematic, aşa cum am învăţat în ultimii trei ani: pentru că aşa vreau eu. Scurt, m-am săturat.
Nu regret nimic. Nu simt că am pierdut mai nimic şi nu sufăr de dor. Nu, nu e mai uşor. Dar e mai uşor pentru mine în alt fel.
Încheindu-mi pledoaria, faptul că nu sunt unde am fost nu înseamnă că am murit.
Altfel? Ei bine, am fost la o conferinţă ţinută de doi cîştigători ai premiului Pulizer (rîde boule, rîde) unde am asvut pivilegiul să le ascult experienţa de viaţă şi-am prins o nouă noţine jurnalistică, storytelling. Pentru curioşii inexistenţi din voi, cei doi cîştigători au fost Jacqui Banaszynski și Alex Tizon. Foarte simpatici amîndoi. Le-am luat autografele. De asemenea am văzut în cadrul conferinţei şi un documentar realizat de Sorina Bota, Poveşti din Transilvania. Vreau să zic că toată povestea a durat de la 9 pînă pe la 2 jumătate cu o unică pauză de jumătate de oră, dar a meritat. Fiecare minut.
Ce altceva... hmmm.. am picat pentru prima oară sala, pentru carnet. N-am simţit mare lucru în sufletul meu, pentru că nu-mi depinde viaţa (sper) de cheltuitul resurselor naturale pentru confortul de a conduce. Mi-e absolut indiferent. Stresez poliţia şi-n 2 noiembrie, nu-i nimic.
Ştiu că venind din partea mea sună bizar, dar sunt fericită. Serios. Chiar dacă mă mai chinuie cîte un pitic încăpăţînat de pe creier uneori, supravieţuiesc şi mă simt acolo unde trebuie să fiu.

Îmi plac profesorii de aici, pentru că sunt buni pedagogi şi au umor, îmi place şcoala, pentru că, comparativ cu cealaltă e mai aerisită şi intimă, chiar dacă se întîmplă uneori să vezi cîte o năzbîtie mică ce o ia înspre creşă.

Gata, am zis destul, şi pînă nu încep/termin nişte treburi, vă las în suspans pînă data viitoare.

mi-e frică.

de tot.

şi sunt cam pierdută înăuntrul ceţii din mintea mea.

şi mă simt de parcă îmi pierd viaţa şi certitudinile bucată cu firimitură.

şi tot n-am găsit niciun sinucigaş.

nici măcar part-time

ceară

Ha! bună.

Bună ce?

Nici eu nu ştiu dar important e că e bună.

Plimbarea prin ocso (nu ştiu cum se scrie exact), pseudo ziua de naştere a lui Alex şi vernisajul Teodorei şi a lui Scarlett au constituit în fond şi per total o zi bună.

Mi-am amintit cît de fain e să te plimbi printre lucrări de artă şi să laşi să se nască în tine un izvor de idei. Să pluteşti printre gînduri aproape străine şi, paradoxal , atît de familiare.

Mi-e dor de teatru. Sesiunea asta mi-am propus să tocesc scaunele teatrelor pînă, fie o să m-apuce lordoza fie o să capete forma şezutului meu căptuşeala din ele.

Vreau să bîntui şi sala de spectacole din Palatul Culturii la concertele simfonice. Dumnezeu ştie de cînd n-am mai fost la unul!

M-am plictisit de lucrurile de duzină. M-am plictisit să mă cred deşteaptă, doar aşa, pentru că pot.

Şi mi-e dor să pierd nopţile citind cu halba de ceai lîngă mine şi Coltrane în boxe, ca acum un an sau doi.

Mîine vandalizez biblioteca şi dezmembrez incertitudinea ce se ţese în mintea mea.

Vreau să ştiu, şi în fond, singurătatea e singurul remediu în clipa asta.

Am nevoie de o autoevaluare şi o resetare a priorităţilor.

Lumea asta n-o să mă rabde la nesfîrşit aşa, cum (nu) sunt.

Septembrrrr

ce ciudat, şi ce bizar!

deşi suntă catchy, sunt doar cuvinte puse alandala. şi zic alandala doar ca să nu repet cuvîntul ''aiurea''.

încep să uit. încep să uit multe lucruri ce aparţin de trecutul personal şi colectiv. uit lucruri ce atunci nu m-au impresionat sau m-au impresionat într-un mod negativ.

aproape mi-am uitat ziua de naştere, am uitat gesturi, cuvinte, feţe şi voci. am uitat minciuni atît de vechi încît nu mai ţin minte ce, cui i-am zis şi singurele ce le ţin minte sunt relativ greu de dovedit şi inofensive.

Bine că nu se poate accesa creierul meu.

Deep Purpule - Hungry Daze

Nu-mi mai amintesc melodii, 3,14zde care mă salută pe stradă şi nu ştiu cine sunt.

Mă tem că devin arogantă şi acidă.

Şi nu vreau asta.

Sincer, chiar nu vreau.

Sarcasmul trebuie să înceteze!

Pe cine păcălesc?

aiurea.

Toată lumea se plînge că azi e ultima zi de vară. Eu n-am văzut vara încă.

Căldură, soare, oameni, praf, transpiraţie.

O fi asta vara?

Mă doare capul să mă gîndesc la toate astea, la pielea lipicioasă la gîfîielile ce se lipesc de interiorul creierului meu, de cei ce s-au pierdut în fum şi bere, şi vin, şi cuie, şi sex şi restul.

Oamenii încep să nu mă mai intereseze atunci cînd iq-ul lor e cu 2 mai mic decît o păpădie iar umorul lor e mai plat decît o coală de hîrtie.

Gata, nu mai vreau.

Vreau să stea cineva să mă înveţe ceva ce nu ştiu, să discutăm lucruri mai inteligente. Nu mai am chef acum de glume aberante. Bine, şi alea la rîndul şi la locul lor, dar acum m-am săturat. Devine totul atît de lipsit de substanţă încît mi se dilată ideile întratît încît se sfîşie.

Nu sunt erudită, deşi mi-aş dori, dar...

Nu mai vreau.

Vreau să mă înec în ochii unui om în timp ce vocea, gesturile şi în tot ce înseamnă mă cuprind. Vreau să-i absorb cunoştinţele cu totul, să le-nghit. Sunt flămîndă de cunoştinţe.

Grupurile devin obositoare, deşi pe unii oameni nu cred că i-aş suporta altfel decît lipiţi de celalţi, într-o simbioză permanentă.

Nu aş avea nervi şi răbdare. Nu am.

Cred că am obosit să tot cobor. Vreau să coboare alţii la mine.

you're my green eyed monster

crawling in my head

drinking blood and darkness

creature from my hell.

killing light and brightness

devouring all my soul

playing with my bones

my monster made of gold

licking my fleshless skull

it's screams of pleasure rising

from the depths of satans world.

Da, mă mai chinuie taletul îndeajuns cît să-mi distragă atenţia. Wicked.

h.a.p.p.y

rareori mă simt atît de agitată şi atît de fericită şi uşurată ca atunci cînd am de trecut un examen mai dificil. chiar dacă pentru unii pare un joc de copii retarzi.

ăsta vreau să fie un post fericit. vreau, sincer, chiar vreau.

fac eforturi să mă gîndesc la lucruri fericite.

aaaaa.... da. mi-am luat cu succes corigenţa, citesc Sartre (Greaţa) şi...

Şi vorbesc cu Alex T, Speedy şi canis lupus.

Drăguţ.

Ok, nu mă simt în stare de fericire la ora asta, dar am încercat :D

Good night my sweet monsters!

titlu aleatoriu: Redhead

Mă doare capul, şi nu am chef să aud gura nimănui. vreau o ţigară să se asorteze la concentratul de cafea din plic.

Aş vrea să pot plînge, dar se pare că sunt atît de orgolioasă faţă de mine însemi încît nu pot scînci. Cum? Cum?

doar cîte o lacrimă inexpresivă alunecă pe obraz, unde se usucă rapid. Niciodată n-am fost fană a plînsului, n-am fost atît de Drama Queen cît să mă apuc de bocit din orice. Durerea am înghiţit-o întratît încît exteriorul meu nu mai prea denodă sentimente, ci cinism.

S-a cimentat o expresie de indiferenţă care unori, rar, răbufneşte într-o violenţă lipsită de sens.

Nu de alta da' aşa-s femeile aparent.

Sunt acuzată c-aş fi misogină. Dinpotrivă, suunt misandră, dar puterea mea constă din faptul că sunt conştientă pe deplin de slăbiciunile sexului frumos.

Pe cînd bărbaţii îşi simplifică atît de mult, în mintea lor, componenţa, reducînd-o la o aşa-zisă logică şi bestialitate primitivă. Şi atît.

Femeile pe de altă parte se complică, amestecînd, rearanjînd sertarele minţilor lor într-un mod aproape masochist.

E hilar să priveşti astea. Dar groaznic de obositor. Uneori, în neconcordanţa lor, se găsesc unul pe celălalt. Două entităţi (ştiu că e clişeu, dar acum asta e) separate care, o vreme, par şi poate chiar sunt, fericite împreună.

Şi uneori îi invidiez. Sincer.

Atît doar că există noţiuni de neexplicat care fac ca dragostea eternă să dureze 3 luni.

Nu-mi veniţi cu absurdităţi de genul : relaţia mea durează de 3 luni jumate (sic), pentru că ce e scris adineaori e o simplă metaforă.

Dacă poţi explica de ce iubeşti pe cineva, atunci nu-l iubeşti.

Cred că Oscar Wilde a zis asta.

Nu voi înţelege niciodată cum începe o relaţie.

Dar din observaţiile mele am văzut cum se sfîrşeşte adesea.

Prost.

Eu ştiu pe de altă parte cum va începe poveştea mea de iubire. Fii antenă:

Îmi arunc părul pe spate (nu de pe spate), dau de cîteva ori din gene, zîmbesc seducător, şi o să zic c-o voce sexy: beeeeeeeeee. Sigur va fi un zoofil iubitor de oi şi pentru mine.

beeeeee.

Motley Crue - Looks that kill

hei, remember me?

aş vrea să înşir cărţi, cuvinte noi (subsidiar ar fi unul din ele), melodii, sau oameni dar parcă toate astea s-ar pierde undeva în minţile voastre şi poate n-ar conta mai mult pentru ego-ul tău, de-a pururea hrănit cu idei, îndoieli, mîndrii, şi mai ştiu eu ce.

Uneori mintea mi-e încărcată de speranţe, voinţă, vise, pe care le zdrobesc adesea.

De ce să mă mint pe mine mai mult decît e cazul?

Uneori mă deprimă învelişul meu, pentru că el mă condamnă la pufoşenie permanentă, şi nimeni nu-mi poate vedea partea sîngerie şi demonica a sinelui.

.

unele postări n-au nevoie de titlu, diacritice sau majuscule.

nu-i interesant că ''diacritice'' n-are diacritice?

l-am revăzit pe gabriel u. duminică, şi mi-a părut bine. sper că şi lui i-a părut. dezbaterea avantajelor unui pussypocket pare că e interminabilă, cu atît de multe pro's că n-ai ce să dezbaţi.

am mîncat pizza cu găşkarii sîmbătă, după lupte seculare ce-au durat vreo oră jumate în total. cu tot cu livrarea.

iar acum aleg fasole. pac-pac.

cred că iar am ajuns în situaţia în care să nu fiu în stare să citesc ce-am scris acum 2-3 ani pe blog pentru că mă simt prost eu faţă de mine.

alea-s întradevăr crizele de adolescent idiot.

dar cred că epitetul e subînţeles.

grav e că, mîndria caracteristică perioadei se manifestă acum la mine, şi mă simt retardă din pricina asta.

dacă folosesc cuvinte rar folosite, e din cauza literaturii ce-o vîr cu forţa-ntre urechi.

trist, trist, deznădăjduit.

Aş vrea să înşir haotic toate speranţele mele deşarte asupra viitorului meu îndoliat, dar îmi e deosebit de lene. Deşi una din speranţe e să scap de motivul neînşiruirii actuale.

încep să vorbesc slash scriu prostii.

Get down, make love - queen

hei

bună.

eu sunt mama mona.

şi n-am mai scos un sunet de mult timp. dacă e să mă apăr în vreun fel, deşi probabil e inutil, pentru că nu cred că valorează chestia asta 2 bani, am fost ocupată şi damnată.

după 5 încercări nereuşite am reuşit.

am picat la mate. ceea ce mi-a umplut spiritul de o bucurie absolut spumoasă, la care au fost adăugate decepţiile demonului hiperactiv (mama).

nu vreau să aud pe nimeni, dar absolut nimeni, în niciun fel c-o apără.

fac urît.

fiecare cu mă-sa.

dacă v-aţi întrebat vreodată de ce-am ajuns eu aşa, atunci explicaţiile fireşti sunt izolarea şi mama.

groaznice amîndouă, dar ultima e absolut idiot de înfiorătoare. pe cuvînt.

deci, vă pun la curent cu noutăţile?

bine, fie.

mi-am luat delfu' în ziua în care am rămas corigentă. în aşa zisa primă zi de vacanţă am ajuns la bunicii din partea tatii unde o săptămînă am frecat vase. multe multe vase. şi-am gătit şi-am aflat că unchi-mi-o-i schizofrenic, şi-am făcut zamă de mazăre(mazăre egal fasole în alba).

apoi, după ce m-am întors am mers la grow, unde ammers zilnic două săptămîni, pînă săptămîna trecută, vineri, cînd s'est fini. am făcut sesiunile cu shyan, un pakistanez ''crazy'' dar înţelept.

Satyricon - Petronius

moara cu noroc- ioan slavici

în culisele muzeului - kate atkinson

hot line - luis sepulveda

jurnalul adolescentului miop - mircea eliade

gaudeamus - mircea eliade

cartea morţilor egipteni

oscar wilde şi ringul morţii - gyles brandreth

patul lui procust - cezar petrescu

desene rupestre - dumitru solomon

am dormit, m-am trezit am convertit din plin oxigen în dioxid de carbon şi am parazitat.

magnific.

ah, blestem toţi ţînţarii care m-au muşcat în tip ce mă uitam / aţipeam cu gabi saul la the avengers. şi toate cele 20 de pişcături.

ah. am fost votat şi am donat sînge de ziua carlei. am 0+. şi fericirea ce-am simţit-o atunci, ei bine a fost deplină.

a, a, a!

am cunoscut oameni noi.

mulţi, mulţi.

dar aş prefera să-l pomenesc doar pe krysti, pentru că e versiunea mea mai mică şi masculină.

hedonism

pentru început totul e aşa bizar, ca as putea scrie ca si melodie

little willy - the sugar sau

suicide note pt 1 - pantera.

sau altceva, dar nu vreau.

În plus as fi atat de ipocrită că m-ar dezguta pe mine însemi.

Am mai zis şi o repet: keep your mouth shut and stop sending stupid signals. Long stupid signals.

Pentru că dacă e să explic asta, atunci o rezum într-o frază: scrieţi-vă pe frunte cu marker permantent : Idioţi iresponsabili şi apoi să ieşiţi în lume. Nu de alta dar dup-aia vă alegeţi cu paraziţi psihici care vă toacă creierii şi care in limbaj comun se numesc *femei*.

Groaznici paraziţi, ştiu.

Dar voi nu le-aţi ascultat analizînd cu o logică absolut exuberantă şi dezintegralistă gesturi isesizabile şi alte tîmpenii d-astea.

duality - slipknot

sunt o hedonistă lipsită de frumuseţe şi supraîncărcată de indiferenţă. am încetat demult să mă simt jignită de glumele misogine sau legate de cum arăt, în principiu pentru că sunt o scorpie şi involuntar le-ntorc vorbele împotriva lor. eh.

nu are rost să te chinui. dacă ceva te obligă să te automutilezi psihic sau fizic ca să iasă bine, de regulă va ieşi ceva decent, dar nu briliant.

cele mai bune lucruri din joacă îţi ies.

iar mie îmi place să mă joc cu minţile voastre.

îmi place compania oamenilor dubioşi pe care mare parte din societate îi respinge, sau se teme de ei. îmi place să le aud gîndurile pe jumătate mitomane, scurgîndu-se prin fumul de pe buze şi picăturile de bere ce alunecă pe gîtul sticlei sau pe bărbie.

mii de funii ce te strîng de gîtul raţiunii şi te amuză sau te îngrozesc.

poveşti greoaie sau triviale din care crezi jumătate din ce auzi, pentru că ai învăţat care e partea leului pentru minciună.

oameni bizari, cărora ochii mei căprui le par nebuni, care nu înţeleg de ce încerc să fiu raţională şi care se pierd în indiferenţa şi dezamăgirile mele.

îmi place să simt cum muzica din vhr îmi inundă fiecare venă, arteră, capilar şi mă aruncă într-o baie de sînge metalic, electrizat cu tobe, chitări, bass-uri şi voci demente.

gemetele joase ce mă copleşesc şi îmi alertează simţurile, ochii sticloşi, pierduţi întrun univers propriu în care se scaldă ideile coerente ale unui om incoerent.

nirvana mea nu e ca a ta.

plăcerile mele pot intra în contradicţie cu ale tale, şi poate te vor face să mă judeci altfel decît înainte pentru că ţie îţi pot părea greşite.

dar nu-mi pasă.

nu-mi pasă pentru că nimic nu e rău sau bun, nimic nu are doar un singur efect.

poison - alice cooper

my pain, your thrill.

Achievements unlocked

Pentru că aşa şi e.

Mi-am dat examenul la DELF, am cîntat pe scena şcolii, jalnic, dar am cîntat în faţa a vreo 300 de oameni şi-am dat interviu iar apoi am constatat ca în sfîrşit sunt imună la urlete matematice.

Demenţial baby.

Am mai fost pe la majorate, sau combinate, sau.. în fine, ideea e că am fost.

Mi-am dat pentru prima oară datele unui poliţist (asta e o poveste dubioasă care implică un bloc, acoperişul lui, un moşuleţ psihopat, profa de sport şi fireşte poliţia), am început să citesc Lord of the Rings şi...

Şi ce?

Pot să merg pe tocuri aproape sigură că nu-mi rup gîtul şi n-am mai scris mai nimic în afară de un articol pentru şcoală.

Trist. Cred că încep să ruginesc.

Între timp am inaugurat J'ai Bistro-ul, am învăţat să fac ciorbă de salată şi un nou fel de sanviş cu brînză şi ou.

Ah, şi să nu uit: oficial nu mai pot zice : nu da tanti că-s minoră.

kill me.

bună, iar sunt eu.
Eu sunt Mama Mona, creatură parţial filantropică cu o mare plăcere pentru îngrijitul altora.
Sunt cea care e instabilă psihic şi emoţional. Şi sunt plină de mînie.
Dacă pogo-ul de la Truda care mi-a învineţit braţele m-a calmat miercuri, apăi joi s-a dus dracului tot meciul.
Pentru că am o familie a dracului de iubitoare, ce să zic. La modul barbar, hunic şi în deosebi viking.
Javră.
Javră exagerată, imprudentă, slabă şi nevrotică.
Javră.

Dacă aş nimeri vreodată într-o ambuscadă, m-aş atunca în braţle psihopatului cu pistolul ca să fac lumii un bine.

Deşi poate tipul ar zice dup-aia c-a fost legitimă apărare.

Mă fut în ea viaţă.

Mă fut în oamenii care n-au absolut nicio legătură cu logica sau au logică de pizdă, care e o versiune contorsionată a absurdităţii.

Nu mai zbieraţi, căutaţi soluţii. Nu că ai avea cu cine. Pe lîngă asta, cîte sensuri poate avea propoziţia asta?
Aparent mai multe. Invalide, ilogice, cretine, dar mai multe.

Vaţă plină de scîrbe, de oameni lipsiţi de politeţe, cu apucături jignitoare.
Nu-mi mai găsesc locul nicăieri, mă simt cu adevărat stupidă, imbecilă şi singură.

Caut sinucigaş pentru relaţie de scurtă durată, strict profesională.

Sunt sinceră, atît de sinceră că te fac svaiţer şi oamenii se sperie.
Sunt şi prea mîndră, impulsivă şi cred că mă cred prea importantă, ceea ce nu e deloc bine.

Vreau ca totul să se oprească.

Joc de circumstanţe

Gorillaz - Clint Eastwood.

Întreaga mea existenţă e un nenorocit de joc de circumstanţe.
Şi nu mă refer la un joc vesel.
Istoria clădirii fiinţei mele e o dramă. O blestemată de dramă.
There is no happy end.

Şi da, mizerabila mea dramă de familie nu e cu nimic mai deosebită decît a tuturor acelora cărora zeii le-au interzis să-şi găsească perechea.
Uite un indiciu clarificator: Link

Şi nu, nu e vorba de mine, ci de o ramură mai sus în arborele genealogic. Sau poate doar mie îmi place să sper că e doar o ramură.

Probabil e tot nenorocitul de copac.

Să mai zic cît de proşti sunt toţi cînd sunt o idee băuţi?
Foarte.

E.M.I.L. - Supradoză de vise

mda, ironic, ştiu.
la fel ca toată viaţa asta nevrotică, frustrată şi psihopată.
Probabil şi eu aş fi dacă n-aş fi lesbiană iar completarea mea, Moartea ar fi singura opţiune de partener.

Oare ce s-ar întîmpla dacă s-ar sinucide viaţa?

Sau poate Viaţa şi Moartea sunt doar două pagini ale aceleiaşi coli.
Şi probabil Vioartea e virgină.

Trist.

Deşi mi se pare dubios cum am ajuns din subiect în subiect ca din floare-n floare pînă aici.

Nu contează.

Petrică

Creierii mei veseli se împrăştie atunci cînd ei se lovesc de imaginea prietenului meu imaginar, Petrică.
Cum, nu-l cunoşti pe Petrică?
E-n mine, e-n tine, e-n profa enervantă de la liceu, în tanti aia de vis-a-vis, care fumează vara şi are casa plină de tablouri.
E-n casa fostei profe de mare, cea cu pisici.
E peste tot.

Petrică e un tigru alb bengalez, ce-şi schimbă mărimea şi, dacă chiar am chef, pot să-l împătur ca pe o coală de hîrtie.

Şi ce dacă?

mediocritate.

Da da da.
Sunt pe fugă.
Sunt pe fugă ca să-mi prind viitorul pe peronul gării apartamentului maşinii....
Delirez.
Sunt furioasă. Sunt furioasă pe clişee, pe tine, pe mine, pe viaţă, pe sensul existenţei, pe părinţi, pe educaţie, pe mîncare, pe tot.
M-aş urca pe un perete doar ca să-mi dau drumul într-o ţeapă prost ascuţită, ca un creion de ochi.
M-aş tîrî sîngele băltind prin cretă colorată şi file de caiet de matematică, pentru că mă calcă ambele pe nervi şi vreau să moară odată cu mine.
Vreau să arunc priviri în ochii voştrii albaştrii, verzi, lila, negri, gri închis cu picăţele bonbom, şi să vă sparg de cap existenţa mediocră doar pentru că eu, la rîndul meu îngraş rîndurile, aşa cum îngraşi un purcel în ajun.î
Sunt furioasă pe mine, pentru că sunt aşa cum sunt, laşă, lipsită de inteligenţă, zvăpăiată, ameţită şi tot ce mă mai compune ca şi fiinţă.
M-aş arunca din nori, dacă asta n-ar fi un clişeu, şi-aş înjura clişeele, dacă n-aş ştii că ăsta e titlul bloguului ăstuia blestemat care nu înseamnă pentru nimeni nimic, numai o altă frustrare mediocră.

Şi mi-aş băga picioarele-n depresie, dar e ceva călduţ şi reconfortant în ura împtriva lumii, în glandele lacrimare sudate de furie, şi plăcerea complacerii în dezamăgire.

Ce-am spus, am zis!

and yes, i bragged about it.
wa'cha gonna do?

demonul alco*l

oooh ooh living on a prayer!

încă mă doare gîtul de ieri, de la majoratul Ioanei, despre care mama ştie cum c-ar fi cu un an mai mică, pentru că, nu-i aşa, nu-mi place cînd se stresează.
dacă stau şi mă gîndesc nu cred că-mi place oricum prea mult.
pe scurt m-am făcut mai praf decît un alcoolic anonim, am făcut cunoştinţă cu 2 veri (not mine) şi-am luat la dans pe oricine începînd de la 7:25 pînă pe la vreo 12.
Un trandafir imens, o clepsidră cu praf rozaliu, un trandafir mai roşu decît tricoul de pe mine.
întru numele lui alah, mohamed, cristos şi restul şatrei, sper că i-au plăcut.

ah, şi am mentionat?
wisky, garone, vin, bere.
3-6-3-1.

Probabil dacă nu aş fi fost atît de antipatică, deprimată şi suicidală (laşă) poate n-aş fi pompat în mine atît de mult alcool încît trebuia să mă zgîlţîi ca o epileptică ca să mi se pară că pămîntul nu se învîrte cu mine, deşi o face chiar şi în momentul ăsta cu vreo 35 km la oră.

şi-am dansat cu oricine binevoia să fie lîngă mine în clipele alea, şi sunt destul de sigură c-am decuplat de la laptop nişte chestii care au oprit muzica de vreo 3 ori pînă cînd am zis fuck this shit şi-am mai băut ceva.

am făcut headbang de una singură, I made an almost complete fool of myself.

da-i ok.

timp de 5 ore n-am mai vrut să mă ascund într-un seif căruia să-i dea cineva drumul în mare.

sper că n-am exasperat pe nimeni extrem de mult.
era doar să iau capul a 2 verişoare, complet accidental (trează), şi îmi împingeam broasca în braţele copilului naşilor Ioanei.

Sunt o dobitoacă. Am uitat de Ioana.

O steluţă plină de zîmbete.

Originea Lumii

Lumea s-a născut dintr-un ou.

Cînd de-a lungul cojii fine au început să apară crăpături, tot ce-a fost înainte Nimic s-a cutremurat. Cînd crăpăturile au început să se adîncească din ce în ce mai tare, Nimicul a intat în panică şi a început să se retragă, trăgîndu-şi coada neagră după el, deznădăjduit pînă peste poate. Cînd crăpăturile s-au transformat în mici canioane Nimicul s-a făcut mic, mic, într-un colţ iar cînd coaja a pleznit cu totul, Nimicul a urlat prelung şi de disperare şi-a muşcat coada, şi-a-nceput să se înghită pe sine pînă cînd a dispărut.

Din miezul de un indigo profund a început să crească Eternitatea ce-a-nceput să dospească din întuneric, revărsîndu-se Nicăieri.

Din acea clipă totul a luat-o-n jos.

Coffee

Everlast - Black Coffee
Omul ăsta are o voce absolut orgasmică.

Mă simt pe val, mă simt moale şi pierdută printre cîntece. Ca un junkie care tocmai a dat după multă vreme de a good shot.
Nimic nu depinde decît de şansă.
Coincidenţă.

Nu există explicaţii, sau cel puţin nu unele satisfăcătoare.

Umanitatea e compusă din elemente incomplete iar oamenii rămîn mereu doar cu cozile de şopîrlă în mîini.

Multitudinea elementelor, acţiunilor şi activităţilor definitorii pentru o creatură umană e mult prea seacă. Timpul e prea scurt pentru a putea deveni complet. Şi ai o nevoie de o persoană care să-ţi întrunească o valoare aproximativă a similtidudinilor pentru a putea crea o iluzie semi-permanentă de completare.

Ce texte am în mine la ora asta, este?

Viaţa e un fir de damil de la lung la scurt, la pseudoalegere, pe care înşiri mărgele-evenimente colorate şi repetitive sau combinate.

Da, azi sunt o filizoafă foarte în formă.

A round form that is.

The Rain - Everlast.

Cred că toată lumea s-a gîndit la foarfeca la-ndemînă cu care să taie firul.

Dar mi-e prea lene să mă-ntind după ea.

For all this, there is only one thing you should know.

Eh. Cel puţin vă las în suspans cu fraza asta.

We're not gonna take it, we're not gonna take it, we're not gonna take it any more!

Damn right!

Asta o zice cineva care n-a mai ieşit din casă de mai bine o săptămînă din cauza unui gît nărăvaş şi convulsiv ca un mustang. Probabil Winnetow l-ar călări dacă ar şti asta.
Nici măcar n-am catadicsit să mă determit să-mi pese de ceva săptămîna asta în afară de siropul de tuse, propolis, paracetamol şi blestematul de nurofen. E blestemat fiindcă 5 bucăţi costă mai mult decît un pachet întreg de ibubrofen, care altminderi e componenta principală din el.

Companiile farmaceutice probabil rîd ceva de genul Mandark Haha ha hahaha hahaha.. sau cum dracu s-o pune în litere nenorocitul lui de rîs, care spre deosebire de al meu nu e întrăierat de truse ecvestră.(Asta ca să sune mai bine decît ''măgărească'').

Mă gîndesc dacă e ceva de natură existenţială care ar trebui notat aici, dar nimic nu pare foarte important.
Creierul mi-e mai plat decît o hartă cu o cîmpie desenată şi chiar ar trebui să fac o baie înainte să prind mucegai, oricît de delicios de Roquefort-ish ar suna, deşi n-am zis nimic de penicilina albastră, dar e complet irelevant.
Cred că îmi vine să-i mai dau tragediei un brînci de pe marginea stîncii înainte de a mă mecegăi cu totul.
A, şi probabil lecţiile de scris. Hm. That would be a great idea.
Dar mai întîi, nu-i aşa, o scutră pauză publicitară.

Hei, salut.
Aparent,noile postări încep cu un salut deşi cînd scriu mă holbez la un monitor, şi tehnic atunci mă salut pe mine.
Şi, aparent, folosesc prea mult cuvîntul aparent.
Nu am idee de ce.
Mă ascund de durere în roşu. Nu, nu-s deprimată, ci plictisită pînă la limita între viaţă şi... ei bine, plictiseală, nu ştiu ce să zic.
Creierul meu îmi dă fail-uri constante, imaginaţia mea o ia pe arătură şi Agatha Christie îmi mai ţine cînd şi cînd companie.
Şi fireşte, vorbesc cu un virus de pe mess-ul unui tip. Pentru că numai eu pot să vorbesc cu viruşi sau cu curve care mă invită să mă uit la ele goale.
E aproape flatant să te simţi ca un magnet de bizarerii.
Am primit tricoul şi cd-ul de la truda şi mă simt super extra mega.. mă rog, you get it.
Tragedie în trei acte
Petrecerea de halloween A. Christie.

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucrainiană - Marina Lewycka.

Te provoc să pronunţi corect numele tipei.
I dare you.

Am fost de asemenea la Ada Milea & Bobo Burlăcianu la concert, şi a fost absolut genial.
Hai să pun alt cuvînt în loc de genial, sună prea într-un fel mai nou.
A fost foarte tare, ca să nu zic marfă. Teatru la tricou, oi, oi, oi, pirat-urs, măgăriţă, pe scurt: Altfel de Eroi.

Trainspotting.

Nu simt nevoia să văd pe nimeni şi chiar nu-mi doresc nimic acum.
Şi mă simt ignorată şi sau ignorantă.
Variază, ştii?

I feel funny.
Weird funny.
And I'm sober.

Ceva ce-am găsit într-un fişier mai vechi.

Degete nevăzute alunecă peste clapele albe şi negre ce par a fi o tablă de şah deşirată pe un pian imens. Nuanţa individuală a fiecărui ton, a fiecărei atingeri e nuanţa fiecărei fiinţe care eliberează un sunet palid pentru suprema zeiţă, atunci cînd e singur.
O simfonie se împrăştie prin universul existenţei, de sub degetele Providenţei, la fel ca o răsuflare într-o zi îngheţată de decembrie. O explozie de cromatică auditivă se întinde pe pînza nesfărşită a existenţei, cu umanitatea ce o acaparează, o îmbrăţişează, o sărută cu buzele lacome şi nesăţioase, fiecare fiinţă umană – o particulă de culoare.
Ţesătura infinită se încheagă cu suflare, se concretizează, culorile ţîşnind şi alergînd pe ea, cu ţipete mute, prinse în actul delict, împrăştiindu-se ca o epidemie violentă şi uimitoare, apoi îngheţînd pentru o vreme, ca să îşi înceapă din nou goana nebună.
Se amestecă, fiecare luînd în braţe pe altul ca să ţeasă o nouă lume, asemănătoare şi diferită, nimic nesemănînd cu nimic.
Culoarea decorurilor se amestecă cu tusnamiurile simfonice ce ţîşnesc pe scenă, invadînd-o în culori reci şi calde, precum culorile ce se amestecă unele cu altele pe paleta unui artist plastic. Actorii fug, urlă, zbiară, se dau peste cap, plîng cu lacrimi de crocodil sau hohotesc de-a binelea, înecaţi în o lume care în capul lor e reală. Fiecare îl sprijină pe celălalt, îi dă senzaţia că totul e verosimil. Se completează reciproc la fel ca şi cioburile dintr-o vază spartă din greşeală într-o vizită de curtoazie.
Sunt o familie care s-a închegat în aşa fel încît viaţa reală e acolo unde ei vor să fie, cum vor, cînd vor. Şi e o familie inconstantă. Creşte, creşte şi, uneori, se sfărîmă dar mereu numai pentru a se aduna înapoi în sînul scenei.

Doar încă o seară.

Cui nu-i plac protestatarii?
Voiam să scriu protestanţii dar m-am oprit la timp.
De vreo 2-3 săptămîni trebuie să-i ascult ori de cîte ori aştept(ăm) după gemeni la ceasul cu flori.
Aparent, dacă hotărîrea finală e: ne vedem la 7:30 pentru 3-4 din noi asta înseamnă intervalul deschis 7:30 - 8, nu ora 7:30.
Oricum, finalul serii a fost unul cel puţin memorabil, scenafinală fiind formată din mine, Carla, o cabină telefonică, un telefon cu Slipknot şi trecătorii, a căror privire se schimba din amuzament în paranoia cînd începeam să rînjesc în timp ce-i urmăream cu privirea din spatele sticlei.
Şi să scot sunete ciudate.
Ups?
Neeeah.
Before I forget thaaat! din adîncul celor 4 plămîni reverbraţi între 4 pereţi şi vreo 2 m3 de aer.
Hai că-i fain.

A, şi nimic nu se compară cu expresia chelneiţei din Tutun cînd îi comanzi apă de un leu şi începi să discuţi despre cum se savurează întotdeauna prima gură de băutură.

Bonsoir

Did you miss me?
Nu? Nici nu credeam, dar asta nu prea contează pentru că nu te bagă oricum nimeni în seamă.
Vreau...hmmm... vreau să citesc şi să mă fi născut învăţată.
That really sounds good.

Revenire în forţă.

Bonjour.
Comment ca va?
Sper că bine. Sau cel puţin mai puţin delizoriu decît existenţa mea haotică.
Tobă, fete şi plăcintă periculoasă -Jordan Sonnenblick.
Mda, am citit multicel aste săptămîni, dar nu suficient. M-am dat printre simpsoni şi doi bărbaţi + 1/2 şi alte seriale la care nu mă uit în mod deosebit prea des.
Silly silly me.
M-am plimbat cu găşkarii mei prin cimitir, după care am mers în Mort(funny isn't it?), fiindcă era inuman şi insuportabil de frig printre criptele şi mormintele ungureşti. Oare să fi fost un semn pentru xenobobii din noi? Nu ştiu, ştiu că am făcut poze pe şi lîngă morminte numai ca să deranjm morţii, în timp ce mai zbieram ca bezmeticii sau făceam muzică background horror.
Vineria tocmai trecută a fost ziua, respectiv maju' Alinei, care a fost simpatic rău de tot, unde m-am amuzat, am făcut la un punct şi headbang (cam singură, ce-i drept şi se cam uitau într-un fel ăilalţi la mine), am fost unica tipă cu pantaloni şi cămaşă, şi m-am distrat jucîndu-mă de-a dj-ul. And I didn't even sucked that hard.
Bineînţeles, după 5 beri, 6 shoturi de vodcă, 2 pahare de vin, 2 de şampanie 2 felii de tort şi 6 felii de pizza cine nu are o stimă de sine bună?
Fireşte că după ce s-a răcit bine, pizza avea gust de carton iar tortul, făcut la comandă, frumos şi drăguţ avea de toate numai gust nu. Dar ne-am simţit toţi bine aşa că astea sunt detalii irelevante. La fel ca şi paharul care l-am spart, şi la jocul de-a ajutorul de chelner. Dar a fost amuzant.
Ah şi tot vineri, numai dimineaţa, am gratulat-o pe profa de engleză, M. G. cu urale, şi-un tort Şi bonus, un trandafir alb (de ce alb? Habar n-am)
Wilt, Alternativa Wilt, Wilt e Tare - Tom Sharpe.
Şi acum, recuperînd din trecut: miercurea de după ziua lu' Eminovici (căruia îi doresc din tot corazonu' meu să se învîrtă în draci în mormînt) ne-am dat în stambă eu, Anda &Mela într-o echipă şi Laura, Ralu şi Lola în alta. Bun şi fain, eseul meu liber o puşcat un loc 3 fain şi eseul fetelor mele o crăpat într-o menţiune. No, îi bun.
Vinerea ce-a urmat am avut o beţie ''intelectuală'' cu Mădă, care sub influenţa urmei de vin rămase în sticla care-am decupat-o de un stîlp a avut grijă să-mi expună fel de fel de contradicţii şi paradoxuri de care nu eram încîntată nici vara, la căldură, darămite în frig şi împroşcată cu vin, pînă cînd s-a făcut o oră şi-am condus-o pînăn-tr-un punc. Pe intervalul nostru a răsărit şi Sick, într-o stare..într-o stare.
Duminică m-am dat cu găşcarii pe saci, reuşind performanţa de a nu-mi vindeca dosul vînăt nici pînă acum, dar fiecare vînătaie a meritat. Pe cuvînt.
Am ajuns la un momentdat cu dinţii în piciorul lui Vlad D. şi cu creştetul în tîmpla Carlei da-i oook.
a, şi în martie încep şcoala de şoferi, în mai îmi dau delfu' şi tot aşa.
Vreau la peninsula, rhcp, artmania, sau separat toate şi pe rînd.
Cine nu-i de acord?

Bună

A.. A mai trecut un an.
Uuu. Anul.. ştiu că vreţi să o zic. Defapt cred că poate vă/te frustrează dacă mai auzi a suta mia oară de el.
Portocala mecanică şi În supa miso şi curînd întregesc colecţia gîndirii cu Suflete moarte. uh.
This years resolution: Geting a girlfriend.
Sunt prea dubioasă ca să nu mă încînte ideea.
Nu,n-am pe cineva anume în minte şi partea cea mai faină e că mă susţin prietenii. E adevărat că nu ştiu dacă pentru că e sexy sau pur şi simplu mă iubesc dar îmi place să cred că e a doua variantă.
Santa hates poor kids - Your Favorite Martian
HA! Am terminat toate 172 de episoade din Family Guy, pierzîndu-mi astfel 2,33 zile din existenţă.
Mădă&Vlad mi-au futut creierii de toţi pereţii ultimele zile. Numai de rev am fost atît de spartă că nu-mi amintesc să mă fi enervat cineva. Bineînţeles tot eu sunt cea care a suferit de amnezie la o fază chiar ciudată.
Verdeee. Verde. Verde din februarie încolo şi atît. New year's resolution.
Şi dreaduri după ziua mea. Da sunt perfect normală, ştiu.
Screw it. I'm young, not depressed, after a day with mouvies.
Cry of Love - Peace pipe.